Pe Cristina Casian o ştiţi, poate din Oscar şi tanti Roz, întâlnirea ei cu regizoarea Chris Simion, ingeniosul director al acestui festival de teatru independent de aici. Amalia aceasta, regizată de Mariana Cămărăşan (cu care actriţa a lucrat la Regele moare) e toată numai inimă, emoţie adevărată, nu numai jucată.
Piesa, un lung monolog de o oră, este rol de încercare pentru orice actriţă. Personajul trece cu candoare, un pic de inconştienţă chiar, entuziasm real al anilor de construcţie a socialismului, cu oarecare detaşare prin mai multe vârste, decade ale propriei vieţi irosite într-un regim la marginea Europei. Şi e foarte interesant să vezi (şi să auzi) cum reuşeşte autoarea Alina Nelega să decupeze chirurgical exact detaliile revelatoare pentru o epocă aşa cum a fost. Cuvintele cad ca nişte pietre în apă şi valurile cercurilor concentrice vin peste tine ritmic. Spectatorul râzând, dar mereu cu inima strânsă. Extraordinar traseu - actor şi spectator deopotrivă - prin destinul unei ţări prin monolog. Căci Amalia este personaj al istoriei, care o trăieşte viguros şi ce i se întâmplă ei, deceniu după deceniu, este radiografia perfectă a României sub comunism şi perioada postdecembristă. Un rol aşadar epuizant, care cere concentrare şi prezenţă acolo, în rol, 100%.
Şi tânăra actriţă, chiar dacă ţipă mult, chiar şi aşa, uşor excesivă, reuşeşte prin propria-i emoţie cu care îşi rosteşte replicile să aducă "lacrima-n gâtul" spectatorului. Ceea ce nu e deloc puţin. Şi ea obţine gagul tocmai din înălţarea vocii, din entuziasmul nativ.
Sunt mai multe momente, scene diferite, mereu cu faţa la public. Ea mică, pionier, care îl roagă pe Dumnezeu diverse şi, aşa strecurat printre, aflăm de dramatica schimbare a familiei ei basarabene. Apoi urmează un moment (cam lung) în care fata scrie o scrisoare "tovarăşului comandant". Aflăm acum că babuşka a căzut de la balcon "pentru că era uşa deschisă, aşa cum ne învaţă partidul, chiar dacă afară sunt minus 10 grade". Apoi un mic moment cu ea însărcinată care-şi permite în intimitatea casei un moment de respiro.
Şi dacă începutul te ia pe nepregătite, pe măsură ce textul şi actriţa se încălzesc, emoţia urcă la cote înalte. Scena cu ea beată, venind noaptea în cimitir ca să vorbească cu fiul ei mort e o mică bijuterie. "Nu mai puteam să trăiesc singură, puiule". Foarte nostim carneţelul cu notaţii "Când (soţul) face 17 puncte, cum ies la şosea". Şi aici, cu voce joasă, tristă, cu umor în mii de nuanţe, actriţa e minunată.
Ca şi la final, deja bătrână şi înţelepţită de viaţă, "în aerul sărat de deasupra norilor", cu un final de poezie pură, liric şi emoţionant.
Prelungit încă puţin cu stânjenita, smerita aplecare la aplauze a protagonistei, mirată parcă că o chestie atât de minunată i se întâmplă. Mergeţi să o vedeţi şi veţi fi cu siguranţă unul care o va omagia.
Citiţi Amalia respiră adânc, o carte semnată Alina Nelega şi publicată de Editura LiterNet.