octombrie 2020
Maratonul Teatrului Independent, 2020
ILÚZIE, iluzii, s. f. 1. Starea sau faptul de a fi amăgit sau indus în eroare intelectual. 2. Un exemplu al unei astfel de înşelăciuni (aşa cum ne este prezentată definiţia cuvântului în videoclipul melodiei Estranged a celebrei formaţii Guns N' Roses). O melodie care, de altfel, se potriveşte întocmai temelor abordate de piesa Iluzii a dramaturgului rus Ivan Vîrîpaev (tradusă din rusă de către Bogdan Budeş) şi de spectacolul de licenţă conturat în 2015 după textul său de către patru - atunci - proaspăt absolvenţi ai secţiei de actorie de la UNATC (Silvana Mihai, Cristina Juncu, Vlad Bălan şi Alexandru Voicu), în regia Andreei Vulpe.

O masă, patru scaune, patru pahare de cocktail, câteva pachete de ţigări, două brichete şi un cetăţean care "debutează sub o păturică roşie" (ca să îl citez pe unul dintre spectatori). "Un spectacol static şi monoton", ar putea gândi cineva care priveşte decorul înainte de începerea spectacolului. Asta ar fi prima iluzie. Static este, într-adevăr, dar doar la nivel fizic, căci la nivel emoţional suntem atraşi într-un montagne russe de sentimente şi stări, de întrebări la care credem că am găsit răspuns, doar ca să îl pierdem iarăşi pe parcurs. La prima vedere, spectacolul poate trece drept un schelet creionat din câteva replici şi monoloage, presărat cu extrem de multe momente de improvizaţie inspirată, aşa cum am avut eu iluzia, spulberată apoi de discuţia de pe Zoom ce a avut loc după prezentarea online a spectacolului din cadrul Maratonului Teatrului Independent - Bucharest Fringe, 2020, unde am aflat că totul, absolut toate intervenţiile ghiduşe şi chicotelile pe ascuns, era de fapt parte dintr-un scenariu amplu şi bine gândit în prealabil, modificat pe alocuri faţă de forma originală.

Am aflat ulterior şi că această naturaleţe, această atmosferă candid-cordială, se datorează în parte şi relaţiei lungi de prietenie pe care cei patru au legat-o, construind astfel un fel de câmp electromagnetic de fiecare dată când sunt pe scenă, în interiorul căruia îşi pasează de la unul la celălalt energie şi dinamism. Chiar şi după cinci ani de la premieră, entuziasmul celor patru este debordant şi ne-a umplut de optimism că vom revedea cât de curând spectacolul Iluzii pe o scenă. Pentru că este un proiect reprezentativ pentru ei, ales din inimă cu hotărâre în momentul în care au realizat că lucrările de licenţă atribuite anterior nu rezonau cu viaţa şi percepţiile lor de la momentul respectiv. Născut din dorinţa de a face ceva cu nişte oameni cu care se simţeau conectaţi, ceva special care să rămână. Şi iată că, după cinci ani şi nenumărate premii, spectacolul încă reuşeşte să impresioneze, şi nu doar la prima vizionare. Întrebat de ce continuă să se reîntoarcă la el după mai bine de şase reprezentaţii / vizionări (live sau înregistrat), Răzvan Penescu, fondatorul LiterNet, a replicat onest: "Îl percep de fiecare dată ca pe un alt spectacol." Mă declar nerăbdătoare să văd varianta din 2021 a spectacolului, după şase ani de căutări interioare proprii şi maturizări ale celor patru actori.

Actorii ne fac încă din "sinopsis" o invitaţie de a pătrunde în odiseea celor două cupluri conjugale (Sandra-Danny, Margaret-Albert), prietene de aproape un veac. Şi deşi cei patru ne promit că vor încerca să elucideze misterele dragostei împreună cu noi, eu sunt de părere că acced la un nivel superior, disecând indubitabil mai multe enigme ale vieţii decât s-au angajat iniţial şi livrând, în ciuda iraţionalităţii constante, diferite "bucăţi de înţelepciune" (asemeni afirmaţiilor subtil antitetice "Dragostea înseamnă efort şi responsabilitate" şi "Dragostea este un lucru simplu... accesibil însă doar câtorva"). Despre dragoste, da, dar şi despre trecerea inexorabilă a timpului, scopul individului pe lume şi tinereţea sufletului care dăinuie la orice vârstă (cea din urmă vindecându-mi, măcar pe moment, frica acută de îmbătrânire).

Patru prieteni, două cupluri care şi-au trăit două treimi din viaţă împreună, ajung la capătul ei să privească retrospectiv, într-un cadru pe care eu mi l-am imaginat a fi o cafenea din grădina Edenului. Râd, plâng, se iau peste picior, povestesc păţanii cu OZN-uri şi pietre rotunde, se întrerup reciproc şi reiau firul narativ al întâmplărilor, se întorc în tinereţile lor şi nu omit ultimele momente ale fiecăruia. Dar cel mai important, se împacă cu greşelile proprii şi ale celorlalţi. Greşeli care poate i-au costat ultimele momente din viaţa persoanei iubite. Cu adevărat iubite. Fiindcă cine spune că inima nu îţi mai poate juca feste odată devenit octogenar minte cu neruşinare. Poate de aceea, Margaret, raţională şi "cu un simţ al umorului foarte bine dezvoltat", vede deasupra acestor iluzii de moment, însă zdrobită de puterea lor, renunţă. O singură afirmaţie obsedantă va pluti în derivă după moartea acesteia, ajungând până în rândurile publicului: "Trebuie totuşi să existe o constantă în universul ăsta schimbător." Şi există câte una pentru fiecare. Aşa cum fiecare om are locul lui pe lume, cum pledează Danny. Pentru unii e iubirea, reciprocă sau nereciprocă. Pentru alţii e cu totul altceva. Poate e chiar iluzia, dar acesta ar fi un scenariu destul de trist. E de datoria noastră să găsim această constantă şi să o purtăm cu noi prin tumultul istovitor al vieţii, ca pe o ancoră care ne imobilizează în nisipul realităţii. Fiindcă totul curge, aproape nimic nu rămâne neschimbat. Dar trebuie să privim partea pozitivă, aşa cum o evidenţiază şi versurile din melodia care încheie spectacolul (Time de Tom Waits, o potrivire de nume mai mult ca sigur întâmplătoare, dar ingenioasă): Oh, it's time, time, time...

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus