octombrie 2020
Maratonul Teatrului Independent, 2020
"În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână / Un bătrân şi o bătrână / Două jucării stricate / Merg ţinându-se de mână" (Ion Minulescu)

Doar că, în cazul acestui Reflection conceput scenic (de-a lungul a 50 de minute) de Cristina-Andreea Ion, cele două personaje vârstnice nici măcar nu mai ies din casă. Universul acela închis a îmbătrânit şi el, devenind din fermecat, ferecat. Cu mare efort îţi poţi imagina o uşă spre grădiniţa din spate, scârţâind din balamale. Altele scârţâie acum - memoria, încheieturile... Ferestrele cu geamuri învechite şi prăfuite ţin locul cristalinului ocular, dacă nu chiar al memoriei. O lentă şi ireversibilă degradare acaparează şi atacă spaţiul afectiv şi cerebral al soţilor-fără-nume. De acolo, din cutia scenei - cutia vieţii lor împreună - o El şi o Ea ne transmit stări, emoţii, sentimente. Gesturile lor mărunte, care altădată semnificau ceva, ajung acum să însemne cam altceva. Din toată vitalitatea, exuberanţa, dinamismul, voinţa... şi câte vor mai fi fost, au rămas la vedere ceva rămăşiţe ale zilei, ale timpului: câteva toane, ceva lapsusuri, dar şi sclipiri de sensibilitate ce jalonează anapoda şuvoiul amintirilor; impulsuri calcifiate în reflexe; iritări asezonate cu tandreţe... Şi, peste toate, un imens, inepuizabil şi indestructibil zăcământ de comuniune (sau comunicare?) sufletească. De la sensibilitatea minulesciană la disperarea ionesciană, un "délire à deux" din care mai supravieţuieşte o stranie duioşie, interferând instabil ghiduşia cu arţagul, cârcoteala cu pisălogeala şi grija, amintirile frumoase cu mica ciondăneală diurnă... ca activitate de bază, cum ar veni.


Avem, în tot ceea ce fac cei doi protagonişti prin pantomima lor atent şi expresiv coregrafiată, un minunat imn dedicat continuităţii conjugale - cu bune şi rele, cu eforturi şi îngăduinţe, speranţe şi disperări, certuri şi împăcări. E pur si muove! Dacă la des citatul Murphy (într-un spectacol oarecum asemănător, foarte pe gustul tinerei generaţii, din câte se pare) "Intensitatea sentimentelor cuiva faţă de tine este invers proporţională cu intensitatea sentimentelor tale pentru acea persoană", în reflecţiile / reflexiile / reflexele Cristinei-Andreea Ion dragostea există şi rezistă împotriva oricăror desincronizări, precumpănind asupra dezacordurilor inerente, mai mari sau mai mici. Cu gingăşie şi emoţie, înţelegere şi multă căldură (fără a abandona umorul drămuit cu grijă), protagoniştii desenează istoria unei vieţi îndurate şi împlinite împreună, din momentul efuziunilor juvenile până la cel al crepusculului inevitabil, aşteptat şi asumat. Personajul "din spate", dublura fiecăruia trimite - delicat şi subtil, frumos de imprecis şi multi-semnificant - la ceea ce ar putea fi umbra sau destinul, îngerul păzitor / manipulator / susţinător...

Muzicalitatea rafinată a fondului sonor sporeşte în mod fericit starea agreabilă, comprehensivă în care spectatorul este atras să urmărească (poate chiar să participe la) toată această mică istorie care - în fond - ne-ar putea privi pe unii dintre noi. Consonanţa dintre poveste, muzică şi mişcare asigură reprezentaţiei un ritm aparte, agreabil armonios (A +++), care te conduce - dacă ai disponibilitatea sufletească şi capacitatea intelectuală aferentă - spre o benefică şi optimistă înţelepciune. Căci, la urma urmei, acelaşi celebru Murphy ne oferă şi aici o perlă din nemărginitele-i zăcăminte, mai mult sau mai puţin filosofice: "Dragostea înseamnă superioritatea imaginaţiei faţă de inteligenţă".

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus