Despre text ca vedetă a spectacolului - Eltűntek / Dispariţii de Elise Wilk la Maratonul Teatrului Independent - Bucharest Fringe, 2020

Scăderea populaţiei saşilor în România, ilustrată în povestea a trei generaţii succesive, documentată de Elise Wilk într-o manieră jurnalistică - despre asta e spectacolul Eltűntek / Dispariţii, văzut la Maratonul Teatrului Independent - Bucharest Fringe, 2020.

Cele trei generaţii se pliază perfect pe trei evenimente istorice cheie - 1944-1945 (când a avut loc deportarea etnicilor germani în lagărele de muncă din Uniunea Sovietică), 1989-1990 (Revoluţia, urmată de exodul în masă a minorităţii germane) şi 2007 (anul aderării României la Uniunea Europeană). Nu am văzut să mai existe un spectacol care să abordeze aceeaşi problematică. Există unele - cum e Clasa noastră, de exemplu - care trimit la istoria Holocaustului - există altele care abordează tema revoluţiei. În general la câte un singur eveniment. Spectacolele respective - cele care au un singur punct de convergenţă - sunt centrate pe a ilustra cât mai mult din evenimentul respectiv, pentru ca spectatorul să rămână cu o viziune clară despre acesta. Privit ca axis mundi - evenimentul reprezintă motorul spectacolului. Dar în cazul Eltűntek / Dispariţii - când avem trei evenimente distribuite în trei momente temporale, cărora li se acordă o întindere cvasi-egală - e de la sine înţeles că spectacolul urmăreşte o altă formă de conştientizare. Pe lângă că e o temă extraordinar de personală pentru Elise, dincolo de documentarea enormă - aş putea spune - produsul final are o fluenţă aparte, transfigurează 70 de ani în mai puţin de două ore - dar se axează pe repercusiuni, de aceea sunt păstrate unele dintre personaje de-a lungul celor trei momente, iar generaţiile se întrepătrund. Te ataşezi de personajele astea, iar pentru cele din '44 ai o istorie mai lungă în spate. Le vezi crescând. Sau - le vezi cu adevărat crescând? Aici am o dilemă.

Spectacolul conţine o scenă rotativă - o soluţie ingenioasă într-un spaţiu care ar părea neofertant prin dimensiuni. Mini-orchestra e mereu parte din spectacol, un detaliu frumos şi care - deşi ar putea - nu te deconcentrează. Costumele sunt albe din cap până în picioare, un semn de egalizare a statutului personajelor, toată lumea e în aceeaşi postură, dar toţi rămân puri în încercarea lor de a nu dispărea. Poveştile sunt copleşitoare - documentarea în manieră jurnalistică a fost făcută exemplar - dar şi aici există - pentru mine - câteva mici inadvertenţe.

Stilul, structura spectacolului - duc spre partea de "lecture" britanic, spre o şezătoare, spre o lecţie de istorie predată ad litteram. Motivele sunt - poate - mai greu observabile în prima parte, cea din 1944-1945. Acolo există o contextualizare, limbajul e potrivit, înţeleg şi aparenţa de snoavă - totul se contopeşte cu cadrul ăla spaţio-temporal. Dar dincolo de asta, spectacolul dispune - totuşi - de un avantaj enorm - scena rotativă. Care nu e exploatată la maximum. Dacă pot înţelege un cod simbolic pentru care costumele nu se schimbă deloc (sunt generaţii noi puse sub semnul aceloraşi încercări), aş fi vrut să îmi devină mai clară tranziţia între generaţii.

Dincolo de scena rotativă, spectacolul e destul de static, e aşezat. Ceea ce pot înţelege şi în partea din mijloc - pe fondul incertitudinii produse de schimbarea regimului. Să zicem că aceste două perioade temporale se acoperă bine din context. Ei bine, mai mult înspre prezent, în 2007 deja - pentru mine - care am 20 de ani (sunt subiectiv în tot ce se vrea a fi obiectivitatea asta, înţeleg, dar asta am simţit să zic imediat ce l-am văzut) ceva din ultima perioadă nu prea funcţionează.

Spectacolul e bazat exclusiv pe text, cel puţin mie aşa mi s-a părut. Se vede că o anumită perioadă e surprinsă bine la nivel textual, dar dincolo de asta, tot şirul cronologic e o apă şi un pământ (sigur că asta poate fi şi bine, totuşi e o unitate compoziţională). Dar pentru mine lucrul ăsta a sacadat mult ceea ce putea să fie fluent, repet, strict pentru mine. Nu au existat puncte culminante - doar s-a povestit despre ele - ceea ce nu le-a scos în evidenţă în raport cu textul-bloc. Şi - fiind trei perioade distincte - mă aşteptam la trei puncte culminante distincte. Ori la un costum distinct, care să rupă ordinea celorlalte costume imaculate - ar avea şi asta acoperire istorică.

Spectacolul - deşi revoluţionează la documentare şi are, fără niciun dubiu, un text bun - te face cumva să te gândeşti la structura clasică a unei tragedii. Avem protagoniştii - antagoniştii sunt doar reflecţii, reprezentări mentale. Şi tocmai din motivul ăsta am spus că - personal - aş fi simţit nevoia unei ruperi de ordine nu doar la nivel declarativ. Avem corul prezent - atât în orchestră, cât şi în ipostaza celor care narează, întorcând scena rotativă. Aici e de înţeles. Deci ar putea fi o tragedie-reinterpretată, în absenţa antagoniştilor.

Cumva, nararea asta a "corului" ca tranziţie scenică introduce spectatorul într-o bulă în care nu ar mai trebui să asimileze totul prin cuvinte. Ceea ce nu se întâmplă. Vedeta spectacolului e nararea, vedeta spectacolului e textul. Iar discuţiile de după spectacol pe zoom mi-au confirmat aspectul ăsta. Textul a fost modificat chiar şi în decursul unei repetiţii, a mai fost adăugat un monolog final. Asta pentru că tema e cu adevărat de o greutate imensă - genul de temă la care lumea simte să zică ceva, sau simte să lase tăcere. Sunt reacţiile umane, naturale la "dispariţii". Ideea e că nimeni nu simte să acţioneze în vreun fel.

Dintr-o perspectivă educaţională, spectacolul ăsta răspunde la multe, poate nu aduce de fiecare dată ceva nou, dar maniera de a pune problema (din nou, textual) are un impact foarte mare asupra spectatorului.

Pentru evenimentele pe care le descrie, spectacolul a fost cuminte, aşezat şi - categoric - liniar în integralitatea lui. A fost acelaşi ton, a fost ca primul dintre cele trei tipuri de bunici care îţi spun o poveste. Cel care te aşază pe genunchiul lui, trage aer adânc şi te introduce în poveste într-un stil arhaic, de care - poate - uneori eşti pregătit, alteori nu. Mai este şi bunicul ăla care nu te lasă să stai locului. Începe să îţi povestească ceva - cât timp tu te joci în altă parte - după care, în funcţie de tonul vocii lui (care fluctuează constant) decizi tu însuţi să fii absorbit de poveste, să îţi muţi toată atenţia acolo. Iar al treilea tip de bunic e cel care te implică în poveste şi o transformă în joacă în toată puterea cuvântului.

Personal, aş fi apreciat dacă fiecare perioadă din cele trei ar fi fost câte un tip de bunic. Din perspectiva asta, nu a fost nimerit bunicul pe care îl am eu să îmi spună poveşti (la mine e tipul trei, aşa ţin minte de mic). Dar din nou, tot ce pare pierdut pe o parte, se câştigă pe altele. Ca informaţie - spectacolul este incredibil de sincretic - dacă te cucereşte stilul sau te obişnuieşti - e toată documentarea de care ai avea nevoie la bază, dar te şi invită să cauţi tu mai mult.

Fiind vorba de Elise Wilk (şi chiar dacă n-aş fi ştiut că ea e autoarea) mi-am explicat câteva puncte de convergenţă cu Pisica verde (disponibilă gratuit pe LiterNet aici) sau Avioane de hârtie (disponibilă gratuit pe LiterNet aici) şi, în general, cu alte texte ale ei pe care le-am citit sau le-am văzut montate. Stilul ei e inconfundabil, poţi să trasezi o paralelă fină între toate piesele scrise de ea, sunt recognoscibile (şi asta nu doar pentru că există o preferinţă - poate chiar generală - în a fi montate în diverse contexte, ăsta poate fi - mai degrabă - un indicator al felului în care rezonează textele ei cu oamenii). Sunt texte care nu sunt sărace în metafore, ba dimpotrivă, cu o construcţie verbală poetico-pretenţioasă, textele ei au deja un filtru asupra realităţilor pe care le transmit, textele ei sunt arhisuficiente ca încărcătură, independent de montare. Pentru că - dacă îţi cade în mână un text de la Pisica verde, sau chiar Eltűntek / Dispariţii, să zicem, nu citeşti pur şi simplu o piesă. Citeşti poezie, sau citeşti naraţiune. Ceva care nu e legat de reprezentările care urmează - şi care e întreg prin sine.

Însă, în momentul în care literele întâlnesc scena, felul ăsta de a scrie ghidează mult într-o direcţie monarhică, dacă vreţi. Adică impune, foarte clar, mai mult decât ar impune piesele obişnuite spectacolelor care urmează să se nască din ele. Şi - categoric - oricât de talentaţi ar fi actorii (aplauze distribuţiei de la Yorick, pentru Eltűntek / Dispariţii), vedeta în spectacolele semnate Elise Wilk - din punctul meu de vedere - rămâne textul. Iar ăsta e un lucru bun în contextul de faţă - făcând abstracţie de mine, pereche singulară de ochi critici - pentru că cel mai important e mesajul, spectacolul e parte dintr-o mişcare (de care sper din suflet să tot auzim de acum încolo) care ţinteşte spre conştientizare, care revitalizează bucăţile din istorie care au fost băgate sub preş de-a lungul timpului, sau chiar perspective care au fost neglijate în totalitate, divizate în amploarea evenimentelor generale. Eltűntek / Dispariţii deschide un drum nou spectacolelor din ţară (să sperăm că nu numai din ţară), o direcţie care ne pune în valoare istoria, cultura şi orice am mai avea nevoie să ştim - ca viziune care ne completează imaginea de ansamblu - pentru a trăi din ce în ce mai puţin închistaţi.