Who's Your Baby? - Ce ne spunem când nu ne vorbim

Numele lui Chris Simion atrage. Pe actorii să vină să joace în piesele ei şi public, indiferent că e în sala unui teatru cum e Bulandra sau o scenă improvizată într-un club. Seara când s-a jucat spectacolul acesta în Festivalul Undercloud 2011 a fost una reuşită. Sala de la La Muse ticsită. Vreau să spun TICSITĂ, cu oameni în picioare. În felul acesta, eforturile artistei  - de a închega un spectacol de public, dar şi un festival de teatru independent cu piese mai vechi sau mai noi, în general sub două ore - au fost răsplătite. Chiar mă gândeam că în mijlocul săptămânii, pe Lipscani, nu vor fi mai mulţi care să vină la teatru, mai mult sau mai puţin underground, decât la bere. Dar sala, clocot viu de râsete şi aplauze, a confirmat încă o dată foamea de ficţiune. Bravo!
 
Un spectacol complex, total, cu joc de marionete, proiecţii video cu reclame introduse în acţiune, cu momente gen stand up comedy, performing, cel mai cinematografic show al ei de până acum, cu nevoia de prim plan, de montaj paralel, de detalii decupate comic ca în cele mai bune comedii romantice americane. Muzică, hituri, desene animate. Şi, în tot acest ambiţios demers, patru actori în punctul de vârf al carierei lor, fiecare în parte glorios şi toţi împreună.
 
Chiar dacă melodiile alese în coloana sonoră sunt uneori pleonastice prin cuvinte cu desfăşurarea acţiunii, aduc plusul de emoţie necesar, zâmbetul, recunoaşterea de "ca în viaţă". Nu ştiu dacă şi ce a păţit Chris Simion în viaţa particulară, dar replicile sale curg ca un şuvoi de lavă, recognoscibile de toată lumea din sală, indiferent de sex. Amuzante mereu, însă cu miez amar, profunde chiar când sunt aruncate ca gaguri simple în jocul de tenis dintre cei doi din scenă. Poate experienţa de viaţă sau doar uriaşa ei putere de observaţie a naturii umane, în miile de nuanţe, reacţii şi declicuri psihologice au ajutat-o să ne ofere cu delicioasă, aproape impudică perversitate şi maximă sinceritate fotografierea exactă a celor mai des întâlnite replici de cuplu. Aşa cum spune şi titlul, iubirea nu s-a sfârşit, dar se stinge, dorinţa de nou şi de căutare prin vecini se instalează insidios, trădarea stă mereu la pândă în glumă sau nu, minciuna apare ca unică soluţie pentru ieşirea din impas.

În mod neaşteptat, o păpuşă face legătura între episoade, comentând cinic dansul de carusel al dragostei, cu sentinţe ca în Cosmopolitan. Două personaje îşi arată povestea de cuplu şi viaţă.

Încă îmi amintesc ce magic mi s-a părut Cristian Iacob la Casandra în montarea lui Adrian Pintea cu Romeo şi Julieta. Însă să îl vedeţi aici! Fie că interpretează un bătrân profesor de matematică care-şi găseşte mereu nevasta costumată în roluri sexy (Ilinca Goia absolut minunată, cu un trup-instrument perfect acordat, arătat cu mândrie când se schimbă pe scenă, cu o forţă comică de care nu o credeam în stare), excepţional, foarte comic şi în vervă beat în chiloţi minţindu-şi soţia că e "la tanti Cati", "la vecinul Vasile", etc. ("nu e normal să mă descoşi la 6 dimineaţa unde sunt"), la restaurant când vorbeşte cu amanta la telefon sub nasul soţiei şi o minte că e prietenul pentru afaceri sau ca prieten de familie care împarte soţia cu soţul, reuşeşte să fie credibil şi cuceritor în fiecare din toate aceste poveşti. Replicile spumoase fac publicul să râdă negreşit, la fiecare.

Alături de el, joacă pe rând Vitalie Bichir, care nu se teme de ridicol şi ipostaze ingrate, de mai sus pomenita Ilinca Goia şi Gabriela Iacob. Aceasta din urmă, o frumuseţe brună care aduce cu actriţa americană Sarah Silverman, seducătoare, bând şi dansând de necaz în Vamă, cu perucă blondă gen Marilyn, îţi merge la inimă. Îi doresc multe roluri, căci merită să fie descoperită, premiată.

Un regizor-autor sensibil, patru actori efervescenţi, o piesă pentru toată lumea. Nu ocoliţi!