Midnight in Paris este un film ce reuşeşte să echilibreze două lumi şi să ia din fiecare ceea ce este mai bun, celebrînd, astfel, omul călător, ca şi oraşul în care acesta călătoreşte şi recunoscîndu-le calitatea de univers perfect.
Cred că filmul nu vorbeşte nici o clipă despre F. Scott Fitzgerald sau despre Ernest Hemingway, adică despre bărbatul romantic sau despre "bărbatul de acţiune, eroul războinic, vînătorul", aşa cum aveau să-l numească psihologii şcolii analitice, pe Hemingway, ci despre un prototip, despre o etapă a dezvoltării şi întîlnirii cu propria masculinitate, pe care Gil (Owen Wilson) o experimentează obligatoriu împreună cu pastilele de Valium înainte de căsătoria (psihologică, în primul rind) ce îl sperie atît de tare.
Există o serie de teme celebre pe care le ţese abundent Allen în desfăşurarea acestei pelicule (pe care, personal, n-am văzut-o deloc ca o romanţă). M-aş opri asupra temei întoarcerii în timp sau, mai corect, a întoarcerii în sine, pe care ne-o amintim petrecută şi în producţii precum tulburătorul Somewhere in Time (1980), în animaţia japoneză Spirited Away (2001) sau în recentul succes Inception (2010), acolo unde călătoriile în timp sunt călătorii în sine tocmai pentru că sunt călătorii de transformare. Şi în sine te întîlneşti cu instanţe relevante pentru tine, care joacă rol de ghizi spre drumul tău, de autorităţi pe care le asculţi şi care devin literele tale de lege şi care îţi desăvîrşesc condiţia actuală la o simplă bătaie nocturnă de clopot. Te afli, practic, între noaptea stării tale de semi-conştiinţă cu care însoţeşti cotidianul tău banal şi zorii zilei conştiinţei care abia se întrevăd. Eşti, deocamdată, la "miezul nopţii"...
Sper şi sunt convinsă că Allen manevrează conştient aceste simboluri, pe care şi un psihoterapeut experimentat, poate, le-ar găsi greu de descifrat în lipsa acelei participări mistice (participation mistique la C.G.Jung).
Călătoria are cam tot ce îi e necesar lui Gil pentru a realiza că transformarea e obligatorie. În primul rînd, prototipuri unice de bărbaţi, care pot întregi acestuia imaginea Animus-ului: vînătorul, care îndeamnă la acţiune şi reflecţie simultan, romanticul, ce deplînge starea masculinităţii pe cale de a fi înşelată, dar care nu ezită să arunce fiecărei femei priviri cu subînţeles, pentru a se asigura că nu va fi înşelat niciodată, pătimaşul, care îşi hrăneşte întreaga fiinţă din roata vibrantă a energiei manifestată interior şi exterior, fără buton de Stop, compulsivul, ce te pune pe gînduri cu privire la starea de stagnare în care te mişti, Don-Juan-ul, căruia fuga-oriunde nu îi e străină, melancolicul, aflat într-un dor continuu de vremuri trecute, netrăite, dar mai bune.
Se dezvăluie, paralel, instanţele feminine: femeia voluptoasă, stăpînă pe sine, la care fiecare bărbat visează, femeia creativă, dar împrăştiată şi labilă emoţional, pentru că altfel nu ar putea avea acces la spontaneitate şi bătrîna înţeleaptă - personificată prin intermediul Gertrudei Stein şi interpretată excelent de Kathy Bates.
Aş insista puţin asupra personajului Adrianei, pusă în valoare magistral de Marion Cotillard, femeia-univers, gingaşă, voluptoasă, puternică, senzuală, frumoasă, calmă, răbdătoare, impresionantă, cu care nu te plictiseşti, adică femeia ce întruchipează, prin mister, fantasme neexprimate ale fiecărui bărbat ce o întîlneşte şi vrea să fie cu ea. Această femeie-oglindă, cu un număr de faţete ale fiinţei sale egal cu numărul bărbaţilor ce îi cad în braţe, explică răspicat şi asumat secretul feminităţii sale: I am more emotional şi îl livrează la preţul unui bilet de cinema fiecărei femei din public care are urechi să audă.
Cînd Gil înţelege asta, orice altceva este în van: planuri, nuntă, the States, poziţie socială, bani sau femeia sexy cu care nu avea prea multe în comun şi important devine Parisul, femeia atinsă cu plăcere de ploaia caldă, emoţia, romanul şi el însuşi.