Sal povesteşte ultimele 48 de ore din viaţa lui Sal Mineo, cel de-al treilea "rebel fără cauză" din filmul lui Nicholas Ray (1955), şi al doilea la capitolul sfârşit tragic / violent (asasinat în plină stradă, chiar în faţa casei sale), după James Dean (accident auto), dar înainte de Natalie Wood (moarte prin înecare). Şi cam atât la capitolul trivia, pentru că documentarul-reconstrucţie / film de şcoală făcut de James Franco se fereşte cu înverşunare de orice tip de name-dropping; mai mult decât atât, filmul e mai degrabă non-eventful. Cele 48 de ore sunt cât se poate de banale şi trebuie să fii foarte atent pentru a prinde, din zbor, trăsăturile de caracter ale personajului strecurate mai mult sau mai puţin subliminal de către autor şi care, la final, oferă un portret pe cât de complex pe atât de tuşant. Astfel, de la minut la minut, Sal Mineo se schimbă: actorul dedicat trup şi suflet meseriei, iubitor de teatru dar nostalgic după cinema se dă la o parte pentru a face loc gay-ului ce iubeşte viaţa şi petrecerile dar care cunoaşte prea bine pericolele pe care le atrage comunitatea de care aparţine; vecinul politicos care se înţelege cu toată lumea face loc datornicului simpatic, căruia nu-i poţi refuza extinderea creditului şi care pare să hrănească numai cu sport şi ţigări; iar omul imperfect dar dispus să devină mai bun face loc victimei / cap de afiş al ştirilor diverse, prezentate înainte de starea vremii... Toate aceste faţete ale personajului sunt redate cu fidelitate şi multă sinceritate de către Val Lauren, actor mai degrabă de televiziune decât de cinema dar celebru în cercurile teatrale new-yorkeze şi care reprezintă o veritabilă descoperire - asemenea magnetism şi intensitate n-a prea mai văzut Hollywood-ul cam de la Actor's Studio încoace... Filmat extrem de strâns (o abundenţă de planuri detaliu), desaturat şi cu o textură fidelă cinema-ului anilor 70, lipsit de ritm şi veşnic indecis dacă e documentar sau film, Sal creşte enorm post vizionare - e filmul la care mă gândesc cel mai mult de când sunt aici.
Toutes nos envies este primul film de Philippe Loiret pe care-l văd (cu totul, a făcut vreo patru), dar sunt deja la a doua ecranizare după Emmanuel Carrere (prima a fost L'adversaire, al lui Nicole Garcia), fapt ce-l transformă pe autor într-un soi de favorit în materie de literatură franţuzească contemporan-urbană. Profund uman (spre deosebire de terifiant de recele şi de secul Adversar), Toutes nos envies începe ca o courtroom drama, continuă ca o melodramă sirk-iană şi se termină ca o veritabilă tragedie: Claire (Marie Gillain) e o judecătoare de succes, axată pe cazuri sociale. În clipa în care în faţa ei apare, pe post de pârâtă, mama unei colege a fiicei sale, obiectivitatea se cam duce naibii şi femeia porneşte o adevărată cruciadă (în teorie sortită eşecului) împotriva firmelor ce acordă credite de consum celor dovediţi, deja, drept rău-platnici, pe principiul că săracii sunt mai uşor de jumulit decât bogaţii. Intră în scenă Stephane (Vincen Lindon) un judecător mai bătrân şi mai versat (a se citit "înfrânt de mai multe ori de respectivele firme") care decide s-o ajute fără prea multe întrebări. Treptat, şi tot fără prea multe întrebări, el ajunge s-o acompanieze, săptămânal la medic - ceea ce nici el, nici soţul lui Claire, nici familia şi nici prietenii nu ştiu e că femeia are o tumoare pe creier şi mai puţin de două luni de trăit... Făcut de americani, un film cu un asemenea plot complex, cu o multitudine de fire narative şi multe teme delicate, ar fi fost fie telegrafiat, fie transformat într-o chestie epică cu alură de miniserie. Ceea ce nu este deloc cazul cu filmul lui Lioret care, în fix 2 ore, reuşeşte să-şi dezvolte toate personajele, atât principale cât şi secundare, să ţi le bage pe sub piele şi să-ţi servească problema juridică cu tot cu cote-ul său social fără să-ţi inducă senzaţia că ai fi, Doamne fereşte, manipulat.
Primul film de duminică reprezintă şi prima ciudăţenie din program... De fapt, "ciudăţenie" nici măcar nu începe să descrie Alpeis / Alpii, cel de-al patrulea lungmetraj al grecului Yorgos Lanthimos ("învingătorul lui Porumboiu" - adică laureat cu premiul Un Certain Regard pentru Kynodontas / Dogtooth, în 2009, anul "adjectivului")... Foarte pe scurt, Alps reprezintă un grup de patru indivizi conduşi de Mont Blanc (duh!) care activează pe post de, hm, clone ale unor oameni decedaţi - când un cineva moare, unul din ei, în funcţie de caz (fată / băiat, tânăr / bătrân), se prezintă la familia îndurerată şi-şi oferă serviciile de locţiitor. În premisa lui Lanthimos, cei îndoliaţi sunt cât se poate de dispuşi ca, în loc de fiica tenismenă moartă într-un accident de maşină, de exemplu, să aibă prin casă o cucoană la vreo 40 de ani, cu racheta veşnic în mână şi care le povesteşte despre ce-a mai făcut la şcoală... Sună amuzant? Credeţi-mă, nu e! Chiar dacă râzi de multe ori (una din protagoniste joacă rolul iubitei canadiene a unui bărbat ce pretinde ca, în timpul unei partide de sex oral prestat "iubitei", aceasta să-i spună, în engleză stîlcită, "please don't you stop, it feals like heaven!" - când "iubita" se confuzează şi spune "paradise", omul se-ntrerupe din plescăit, se ridică dintre picioarele femeii, şi-o corectează: "heaven!"), râsul e amestecat cu jenă. Jenă că pierzi 90 de minute din viaţă cu ceva ce n-are nici cap, nici coadă, nici logică, nici şarm, nici nimic. Jenă că un astfel de film e selecţionat în competiţia oficială a unui festival de clasă A. Jenă de jena actorilor puşi să se maimuţărească pe post de Bruce Lee sau Prince (protagoniştii au vise de mărire şi speră ca, într-o zi, să devină înlocuitori de celebrităţi, chit că Prince n-a murit încă, se prind ei la un moment dat) fără ca acest lucru să aibă vreo semnificaţie - lucru asumat chiar de regizor la conferinţa de presă, unde a declarat senin că filmul său nu are nici un fel de mesaj şi nici nu şi-a dorit a avea vreunul. Şi, în acelaşi timp, jenă faţă de starea cinema-ului românesc care, în atâţia ani de umblat prin festivaluri, nu a avut nici măcar o frântură din ideile (fie ele şi trăsnite) pe care acest film grecesc le aruncă, una după alta, ca la o şedinţă de brainstorming. Back to work.