Despre Faust nu am prea multe a vă spune, pentru că "grupul" m-a scos din sală după o oră şi jumătate (mai erau vreo 44 de minute), moment la care Faust nu-şi vânduse, încă, sufletul ci doar se alerga cu Mephisto şi cu Margareta (plus Hannah Schygulla, care nu m-am prins ce voia) prin cadru, vag similar personajelor din De ce trag clopotele, Mitică? al lui Pintilie, dar cu mai puţină energie. Filmul lui Sokurov - aveam să aflu a doua zi - a plăcut mai tuturor (minus nouă, adicătelea) şi toată lumea îl dă acum drept favorit pentru Leone d'Oro. Dacă alura de dress rehearsal (actorii rostesc replicile cu mult patos teatral) dublată de zgomotul constant de fundal ce-ţi lasă senzaţia că, dincolo de pereţii de carton ai decorului, orchestra mai repetă şi ea, pentru ultima dată, înainte de premieră... dacă toate astea înseamnă Marele Premiu, so be it.
Tot din teatru se trage şi filmul lui William Friedkin - Killer Joe are la bază piesa lui Tracy Letts (care a scris şi scenariul şi cu care Friedkin a colaborat şi la anteriorul său film, Bug). Film în cinci personaje, Killer Joe e povestea unui detectiv texan (Matthew McConaughey is back!) ce-şi umple timpul liber şi-şi rotunjeşte veniturile în ipostază de ucigaş plătit. Doi redneckşi (Emile Hirsch şi Thomas Haden Church), tată şi fiu, îl angajează s-o omoare pe fosta soţie a celui din urmă (respectiv mamă denaturată a primului), idee susţinută şi de noua nevastă / mamă vitregă (Gina Gershon) şi de fiica / sora vag retardată Dottie (Juno Temple). Evident, lucrurile o iau complet razna, şi încă foarte repede... Killer Joe este frate bun cu The Killer Inside Me - tot Texas, tot degeneraţi, tot violenţă extremă şi tot anularea liniei de demarcaţie între apărătorii legii şi cei care o încalcă - dar, spre deosebire de filmul lui Winterbottom, care se lua foarte în serios, filmul lui Friedkin e făcut cu enorm de multă joie de vivre, e efervescent, n-are nici un moment mort, aplică doze solide de umor negru şi comportă cea mai memorabilă scenă a festivalului (lanţul KFC ar putea avea niscai probleme serioase de imagine), plus câteva replici citabile în orice circumstanţe ("Who's dick is this? Is it your dick?" sau "Where you aware she was cheating on you? / I'm never aware..."). Faptul că Friedkin (reorientat, în ultimii ani, pe regia de operă) se dovedeşte, după patru decenii de carieră, atât de proaspăt, şugubăţ şi plin de energie, e un lucru fabulos, dovedit, de altfel, şi de reacţia unanim pozitivă (urale şi aplauze prelungite, plus cronici extatice) a presei de la Veneţia.
La fel de proaspăt şi de plin de energie este şi cel mai recent film al lui Johnnie To, Dyut meng gam / Life Without Principle. Povestea este spusă din perspectiva a trei personaje - un detectiv, o funcţionară la bancă şi un membru al Triadelor - şi se concentrează pe efectele crizei financiare din Grecia care, la mii de kilometri distanţă, pun la grea încercare moralitatea celor trei: Cât de mult mai contrează onestitatea când ai ocazia să pui mâna pe câteva milioane de dolari?; Cât de mult mai contează prietenia când eşti sărac lipit şi toţi amicii au nevoie de banii pe care nu-i ai?; Cât de mult mai contează deontologia profesională când meseria îţi pune viaţa în pericol şi-acasă ai o familie care se bazează pe tine? Extrem de subversiv, To răspunde la aceste întrebări cu o doză bună de ambiguitate: contează foarte mult şi deloc. O fabulă cu morală dublă, Dyut meng gam / Life Without Principle subminează întreaga operă a lui Johnnie To, în care cinstea şi onoarea au fost întotdeauna la mare preţ devenind, practic, un soi de auto-parodie - senzaţie întărită de muzica jucăuşă ce leagă cele trei acte / poveşti şi de transformarea mafiotului într-un clown cu inimă de aur.
Texas Killing Fields e cel de-al doilea film al lui Ami Canaan Mann (fiica lui Michael) dar e ca şi cum ar fi primul, atât pentru că Morning (2001) nu a fost văzut de mai nimeni, cât şi pentru că Texas... este extrem de inegal şi de previzibil, trădând stângăcii tipice unui debutant. Personajele sunt introduse şi-apoi lăsate baltă, unele scene sunt extrem de lungi fără a spune mare lucru în timp ce altele, cruciale pentru plot (e vorba, totuşi, de un film poliţist cu un ucigaş în serie), sunt retezate înainte ca tu, spectatorul, s-apuci să te lămureşti ce şi cum - iar identitatea ucigaşului e ghicită din clipa în care acesta apare prima dată în cadru. Practic, singura reuşită a filmului o reprezintă actorii (Sam Worthington, Jeffrey Dean Morgan, Jessica Chastain, Chloe Moretz, Stephen Graham şi Sheryl Lee), care se încadrează şi funcţionează foarte bine în lugubrul decor texan. Lipsa de logică a unor evenimente din film (poliţişti care-şi lasă mobilele în maşină sau care-s lăsaţi de izbelişte în mijlocul pericolului în timp ce colegii lor fie sunt absenţi de la datorie, fie se strâng într-un loc unde nu e musai nevoie de ei), precum şi lipsa de claritate a anchetei (cadavrele nu-s găsite şi nimeni nu se oboseşte să explice dacă ucigaşii prinşi sunt de ocazie sau în serie) te fac să te gândeşti de două ori la profesionalismul detectivilor din zonă - în fond, filmul are la bază întâmplări reale - şi să declari, cu hotărâre, că poate nu toate poveştile reale cu criminali în serie trebuie să devină film...