Le parole del Cinema (3) - Festivalul de la Veneţia, 2011

Coincidenţă sau nu, ambele filme japoneze văzute pe aici sunt la fel de isterice: după Himizu (în competiţie), la Kotoko (r. Shinya Tsukamoto) nu ştiam niciodată ce să fac mai întâi: să râd, să-mi acopăr ochii, să aplaud sau să fug spre cea mai apropiată ieşire. În afară de ultima variantă, le-am făcut pe toate, pe rând. Kotoko e o tânără mamă singură, bolnavă psihic, care nu se împacă prea bine cu viaţa şi, în general, cu realitatea. Din nou, urlete şi gălăgie la fiecare zece minute (plus foarte mult sânge, în cel mai greu suportabil mod), dar aici se întâmplă nişte lucruri foarte interesante cu scenografia, costumele şi umorul. Nicicând psihoza şi disperarea n-au fost mai pline de viaţă! Dacă ai stomacul şi timpanul suficient de tari să-l vezi până la sfârşit, Kotoko e un film greu de uitat despre limita fragilă dintre pace şi criză (actriţa principală Cocco trece înfricoşător de uşor de la o stare la alta) care, cu veselia vizuală şi cu umorul sinistru din dotare, are mult mai multe de spus şi mai multă speranţă de dat japonezilor decât povestea naturalist-post-apocaliptică a lui Sion Sono. Când în sala pentru presă a festivalului se aplauda şi se huiduia ca la meci cu ocazia transmisiei live a ceremoniei de premiere, m-am bucurat să aud că a câştigat marele premiu al secţiunii Orizzonti. M-am bucurat, totuşi, la fel de mult, şi să-l văd a doua zi pe Shôta Sometani (Sumida din Himizu) cum punea cu grijă maximă o cutie mare, acoperită cu catifea albastră, pe banda unuia dintre scanner-ele pentru bagaje de mână ale aeroportului Marco Polo: îmi imaginez că juriul a avut o jenă să lase să plece cu mâna goală un film asiatic despre Probleme Sociale Grave şi Evenimente Tragice, aşa că tot ce a putut să facă a fost să-i recompenseze pe cei doi puşti pentru bălăceala în noroi prin care au trebuit să treacă, acordându-le premiul Marcello Mastroianni pentru cel mai bun tânăr actor.

Am ratat marele câştigător al Leului de Aur, Faust (r. Alexander Sokurov, Rusia) pentru un alt film asiatic, tot din Orizzonti: Jultak dongshi / Stateless Things (r. Kim Kyungmook, Coreea de Sud), o poveste despre cât de dificilă e dragostea în ameţeala lumii contemporane. Filmul începe cu doi imigranţi ilegali din Nord care muncesc la negru şi fug împreună după ce Sun-hee e hărţuită de şef şi Jun îi ia apărarea. După realismul social generator de exclamaţii gen "vai, săracii de ei, prin ce trec ca să-şi câştige pâinea", Kyungmook trece subtil, fără să pară artificial, la o stilistică total diferită, prezentându-ne un cuplu gay măcinat de gelozie. Mult mai sleek & smooth în partea a doua (în apartamentul luxos al celor doi, imaginea şi luminile sunt perfecte), filmul mizează pe o melancolie în genul lui Wong Kar-wai, reuşind să atingă şi publicul hetero. După premieră, şuşoteli dezamăgite prin curtea Palazzo del Casinò: proiecţia a fost prea întunecată şi juriul trebuia să delibereze a doua zi. Filmul n-a câştigat nimic, dar mă îndoiesc că motivul ar fi fost problemele tehnice.

În aceeaşi secţiune, Two Years at Sea (r. Ben Rivers, Marea Britanie), un film fără dialoguri (cât de potrivit!, ai zice la început) despre singurătatea lui Jake, un bătrân retras într-o pădure, observând relaţia lui cu mediul în care a ales să trăiască. Filmat în alb-negru, pe peliculă, filmul e, la început, un deliciu vizual pentru orice fan al fotografiei analogice, dar după ce trece micul orgasm vizual, urmează o oră şi ceva de nervi întinşi la maxim: un scurt-metraj pe acelaşi subiect ar fi fost mai mult decât suficient, şi nu m-a mirat deloc că publicul din sală era mult mai puţin numeros când s-au aprins luminile.

În selecţia Settimana della critica, Totem (r. Jessica Krumacher, Germania) e un studiu rece al unei familii care tocmai a angajat o nouă bonă. Fiona devine un fel de pânză albă pe care fiecare îşi pictează propriii pitici de pe creier şi se trezeşte, pe rând, pipăită, îndopată cu mâncare, îmbrăţişată cu căldură, trimisă la plimbare cu doi bebeluşi de jucărie, împinsă, privită condescendent pentru că nu ştie ce vrea să facă cu viitorul ei, şi lista poate continua. Povestea e inspirată de cazul unei românce care s-a sinucis după o experienţă similară (Fiona nu e imigrantă - irelevant) şi curge domol spre finalul tragic, cu un ritm precis construit. Chiar dacă filmul îi acuză pe membrii familiei, mă bucur că e un portret al micilor disfuncţionalităţi cotidiene, şi nu o plângere de milă: servitoarea cea oropsită nu e o Cenuşăreasă care întoarce şi celălalt obraz, iar burghezii cei răi sunt şi ei oameni de care te poţi ataşa, şi nu caricaturi tipologice. Ce m-a deranjat un pic la filmul ăsta sunt toate posibilităţile neexplorate; nu ştiu dacă e o alegere conştientă sau doar nesiguranţa primului lung-metraj, dar un lucru e clar - Krumacher a reuşit multe cu bani puţini: Totem e proiectul ei de absolvire, produs independent şi filmat cu echipamentul şcolii de film HFF München.

La polul opus, tot în Settimana della critica, filmul italian Là-bas (r. Guido Lombardi) a primit Leone del Futuro, premiul pentru primul lung-metraj. Là-bas mizează pe tristeţi, urmărind degradarea morală a lui Yousuf, un imigrant african care ajunge într-un orăşel de lângă Napoli, unde nu reuşeşte să-şi câştige un trai decent decât implicându-se în traficul de droguri. În afară de câteva pasaje reuşite în care muzica şi luminile lucrează mână în mână pentru a pune pe ecran introspecţiile protagonistului, filmul e previzibil, şi ca poveste, şi ca manipulare emoţională: nu-mi place acel cinema care apelează la milă şi nu-mi plac nici premiile date din compasiune.

După ceremonia de premiere, alergătură mare: o parte din "galeria" din sala de presă s-a îngrămădit urgent la coada pentru filmul de închidere, Damsels in Distress (r. Whit Stillman, SUA), coadă pe lângă care gagici pe tocuri împărţeau comunicatul de presă cu câştigătorii şi chelneri cu şorţuri albe se grăbeau spre altă intrare, pe unde dispăreau cu platouri pline de gustări opulente. Damsels in Distress e o comedie romantică bazată într-un campus universitar; pe lângă ingredientele specifice genului - complicaţii amoroase, girl talks, beţii prin frat houses şi bisericuţe - filmul lui Stillman are şi câteva atuuri importante: umor de calitate, replici inteligente şi personaje extrem de amuzante. Violet, Rose şi Heather sunt trei studente care se ocupă de un ONG pentru prevenirea sinuciderilor. Ele o iau sub aripa lor pe nou-venita Lily, ca să-i facă viaţa mai uşoară şi să o ajute să se adapteze. Damsels in Distress se ia de moda de a fi studentul bun samaritean, care se implică în activităţi extracuriculare, din care îşi soarbe seva de superioritate pe sistemul eu-ajut-bieţii-amărâţi-care-nu-pot-să-se-ajute-singuri. Singura problemă pe care o am cu filmul ăsta e finalul: după o oră şi ceva de cinism şi glumiţe tăioase, mă aşteptam la orice, mai puţin la un happy end în stil de musical. În fine, trecând peste asta, a fost o alegere bună ca film de închidere: un desert lejer după o masă copioasă plină de bucate sofisticate.

Notă: Andreea Dobre participă alături de alţi 26 de tineri din 26 de ţări din Europa la Festivalul de Film de la Veneţia 2011, în cadrul programului 27 Times Cinema. Andreea Dobre a fost selectată de NCRR - Noul Cinematograf al Regizorului Român.