Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Midnight in Paris

Puricii o fac şi ei... - Midnight in Paris


Port.ro, septembrie 2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Un film nou de Woody Allen nu se ratează. Maestrul are talentul, vârsta şi detaşarea necesare să se joace cu adevărat. Povestea unui scenarist american care vrea să trăiască în Paris este garnisită, ca în filmele trecute, cu elementele obsesive ale regizorului: iluzie, magie, foamea pentru trecut, toate bine pigmentate cu umor. Owen Wilson se achită foarte bine de rol, ca şi Madam Sarkozy, Carla Bruni, într-un rol mic de ghid.

Avea Mel Brooks o replică în parodia lui la Robin Hood - "E bine să fiu eu". Ei bine, e bine să fii Woody Allen. Artistul face film din deceniul VI al secolului trecut şi foarte puţine nu au plăcut la public sau critică. Iar în ultimul timp, cu o lejeritate de invidiat, seniorul regizor se plimbă oriunde vrea să filmeze şi reuşeşte mereu o comedie spumoasă. Din ce în ce mai spumoasă pe măsură ce înaintează în vârstă. A părăsit New York-ul său drag, a mers la Londra cu Scarlett Johansson (Match Point şi Scoop), a filmat cu succes în Barcelona (Penelope Cruz a luat Oscarul pentru rolul din Vicky Cristina Barcelona), s-a întors la Londra (You Will Meet a Tall Dark Stranger). Iar dupî o scurtă reîntoarcere în New York (Whatever Works), a ajuns la Paris. Un cetăţean universal cu adevărat, un artist care se joacă ca un copil mare, cu aceeaşi plăcere ca la început.
 
Filmul începe cu un (lung) calup de cadre cu ce are mai celebru şi mai frumos Parisul. Iar cadrele sunt atât de bine filmate, încât ţi se face dor, vrei să sari, dacă se poate, chiar atunci, direct din sală, în străzile oraşului francez.

De data aceasta Mr. Allen are trei cupluri de americani - doi tineri, părinţii ei, plus prieteni care se nimeresc în vacanţă acolo. Şi regizorul, la fel cum ne-a arătat cu dragoste şi tandreţe oraşul de pe Sena de dimineaţa până noaptea, tot aşa ne arată mentalitatea yankee, blazată şi snoabă, turişti care sunt suficienţi naţionalităţii lor, care stau în acest oraş glorios, dar fundalul e doar parcă un alt tapet color dintr-o cameră de hotel de cinci stele.

Plăcut de privit este - mereu - cum poate actorul din rolul principal să devină perfect alter-ego al lui Woody Allen. Felul de a rosti replicile, pauzele, bâlbâielile, viteza raţionamentelor. Larry David din Whatever Works aproape mimetic. Şi acum, în mod neaşteptat, chiar dacă îl ştiam vorbăreţ şi cu simţul umorului, Owen Wilson. Personajul lui şi-ar dori să locuiască în Paris, iubeşte istoria oraşului, i-ar fi plăcut să stea aici în anii '20. Şi marea găselniţă şi comic de situaţie al filmului este magica trecere a eroului în perioada visată (foarte comică mirarea lui cu gura căscată). Ajunge astfel să se întâlnească de-a valma cu toate numele sonore ale "Anilor nebuni". Scott Fitzgerald şi Zelda sunt aici, Hemingway, Picasso, Gertrude Stein, Bunuel, Max Ray, Josephine Baker dansează. Dali (Adrien Brody savuros, ce mimică, splendid momentul lui, cu rinoceri cu tot!). Şi el, timid scriitor, se trezeşte acum în acelaşi cerc cu toţi, citit şi admirat de clasicii de care ştia doar din cărţi.

Filmul are o imagine foarte îngrijită, operatorul Darius Khondji făcând adevărate minuni mai ales în partea de epocă. Şi Woody Allen nu ratează nimic. Filmează la Versailles, cu grădinile în fundal, dar şi în Sala oglinzilor, în piaţa de vechituri, pe podul Alexander III luminat noaptea de felinare, în splendissima sală cu nuferi Monet din Muzeul Orangeriei care pare de pe altă planetă, lângă Notre Dame, pe o terasă de unde se văd acoperişurile şi panorama oraşului. Muzica e un melanj de Cole Porter, chitară şi şansonete, nostalgică şi veselă, un deliciu care umple spaţiul şi cadrul ca un jet de frişcă dintr-un tub.

Şi protagonistul se îndrăgosteşte în acest trecut. Iar seara se întoarce - fără efecte şi sărituri bruşte - acasă, la hotel. Şi, pentru că ei, Adrianei cea iubită de pictori, îi place Belle Epoque, în seara când se întâlnesc iar şi se plimbă pe străzi, apare o trăsură trasă de cai şi ei urcă şi ajung la celebrul Maxim, în 1890, alături de Lautrec, de Degas şi Gaugain. Şi asta este scena-cheie a filmului, momentul când regizorul îşi lansează morala. Căci fiecare artist nu s-a simţit bine, nu a fost mulţumit de perioada sa, tânjind, uitându-se nostalgic spre trecut. El după anii '20, ea după Belle Epoque, cei de la 1890 după Renaştere...

O lecţie subtilă, de înţelept, de aprecierea prezentului şi a clipei care trebuie trăită, cu tot ce oferă, doar să fii atent.




 Toate articolele despre Midnight in Paris


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Cristina Zaharia


Alte articole

 Fast Forward - Sherlock Holmes 2, The Girl with the Dragon Tatoo, Midnight in Paris, Lucian Maier
 Latura comică a reveriilor - Midnight in Paris, Irina Trocan
 Atât de aproape de ceva important - Rabbit Hole şi Midnight in Paris, Andrei Bangu
 Visul lui Woody Allen naşte o comedie adorabilă - Midnight in Paris, Iulia Blaga
 Dulce - Midnight in Paris, Andrei Gorzo
 Toate articolele despre Midnight in Paris


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer