A fost odată în Balcani - Viaţa e un miracol

1995. Apocalipticul Underground are premiera la Cannes. Există indivizi care, din raţiuni politico-isterice, comentează mai mult sau mai puţin răutăcios, dar n-are a face: Kusturica a săvârşit unul din cele mai mari (din toate punctele de vedere) filme ale secolului 20 şi primeşte al doilea Palme d'Or din carieră. Scârbit de reacţiile sus-pomenite, regizorul anunţă că se lasă de cinema...

1998. Extravagantul Pisica albă, pisica neagră are premiera la Veneţia. Să vezi drăcie: există indivizi care, în loc să se bucure de întoarcerea regizorului şi să aprecieze în fine un prim happy-end, deplâng lipsa furiei, a poeziei, a simbolisticii şi a comentariului politic. Plictisit, Kusturica porneşte în turneu...

2004. Delirant de emoţionantul Viaţa e un miracol, un love-story imposibil în vreme de război, un epic decepţionant de simplu, cu parfum de vodevil, are premiera la Cannes şi, pentru prima oară în 20 de ani, regizorul ratează palmaresul... sau mai degrabă invers. Să vezi drăcia dracului: există indivizi care se bucură...

Story-ul acestui film nu poate fi povestit (sau se poate dar ar fi păcat); suprarealismul tipic Kusturician (!?) e prezent în aproape fiecare cadru: de la mersul cu maşini adaptate pe linia ferată încă neterminată şi până la concertul "de inaugurare", de la succesiunea primarilor până la invazia urşilor, şi de la cocaina prizată din mers la dragostea consumată... din zbor (motiv atât de drag regizorului), totul culminând cu apariţiile subite pe post de deus ex-machina ale celui mai talentat măgar văzut vreodată la cinema, un măgar cu porniri sinucigaşe pe motiv de chagrin d'amour pe care trebuie să-l vedeţi ca să-l credeţi... sunt prea multe secvenţe antologice în acest mic poem închinat vieţii pentru a le putea trece în revistă pe toate.

În rest, Dejan Sparavalo, liderul No Smoking şi responsabil de coloana sonoră, apare pe post de dirijor, Dr.Nelle, energic vocalist la No Smoking, rupe inimi (la propriu) în chip de ţambalagiu ungur, în timp ce Stribor Kusturica, pui de regizor şi membru marcant în cadrul aceleiaşi (des-pomenite) trupe, debutează cu dreptul în cinema... asta lăsând nepotismul la o parte.

Ştim cu toţii ca sunt regizori cărora le vezi filmele pe măsură ce apar, din principiu, ca un ritual. Nici un om cu creier nu merge să vadă Ghost Dog că-i cu păsări sau The curse of Jade Scorpio că-i cu Charlize Theron - nu, merge să vadă noul Jarmusch, noul Woody Allen, noul Kaurismaki, noul Wenders sau noul Kusturica. Ignoraţi deci opiniile celor care consideră filmul previzibil şi lipsit de ambiţie (probabil aceiaşi care au zis de Pisica albă.. că-i un soi de Vremea ţiganilor mai light), bucuraţi-vă de una din cele mai impresionante poveşti de dragoste realizate vreodată în Balcani, departe de nebunia din Underground, de tragismul din Vremea ţiganilor sau de schizofrenia din Arizona Dream, şi nu vă sfiiţi să râdeţi şi să plângeţi. Deodată.

În ceea ce mă priveşte, promit că, pe viitor, mă voi gândi de două ori înainte de a apostrofa un terţ: "Domnule, eşti un măgar."