Présumé coupable este cel de-al doilea courtroom drama franţuzesc selecţionat de prietenul nostru Sylvain Auzou în Giornate degli autori (primul a fost Toutes nos envies, despre care v-am vorbit deja) şi chiar dacă, din punct de vedere regie, nu e neapărat spectaculos, se înscrie în acea categorie restrânsă a filmelor care nu te pot lăsa indiferent. Povestea s-ar putea să o ştiţi, pentru că a fost cap de afiş în presa din prima jumătate a anilor 2000: 14 fracezi, femei şi bărbaţi, au fost acuzaţi de nişte copii (acuzaţii susţinute şi de părinţii lor) cum că i-ar fi violat şi i-ar fi supus la perversiuni sexuale. Fără prea multe întrebări, cercetări medicale, o anchetă amănunţită sau orice altă întreprindere tipică pentru un caz de o asemenea gravitate, toţi cei 14 au fost arestaţi şi ţinuţi în închisoare vreme de 3 ani, până ce procesul a ajuns, în fine, pe rol. De-a lungul perioadei respective, cu toţii şi-au strigat nevinovăţia; avocaţii lor au reclamat lipsa totală de probe materiale (a fost cuvântul lor contra copiilor); acuzatorii au continuat să povestească ce şi cum, să se contrazică şi să-şi schimbe declaraţiile, fără ca nimeni să se sesizeze. Rezultatul? Cel mai mare scandal judiciar din istoria recentă a Franţei, în urma căruia unul dintre cei 14 s-a sinucis, restul au fost condamnaţi fie la ani grei de închisoare (pentru ca mai apoi să fie exoneraţi), fie la închisoare cu suspendare (ca să justifice, cumva, timpul petrecut în arest), iar detectivii / procurorii / judecătorii care au instrumentat cazul, cu o singură excepţie, nici măcar nu au fost mustraţi. Din dorinţa de a fi cât mai clar şi mai concis - tot ceea ce contează este mesajul - Vincent Garenq (în dublă ipostază de regizor şi scenarist) a decis să se axeze numai pe unul din cei 14 acuzaţi, Alain Marecaux (Philippe Torrenton). Scenă după scenă, urmărim degradarea fizică şi psihică a personajului, cronicată extrem de realist şi de sec, fără nici o înfloritură tipică, de obicei, filmelor americane de acelaşi gen: îşi pierde familia, casa şi afacerea, mama îi moare de inimă rea, intră în greva foamei şi e salvat în ultima clipă, datorită unei eliberări condiţionate mult întârziate. Garenq, de formaţie documentarist, ştie foarte bine cum să-şi dozeze informaţiile, să-şi şocheze şi să-şi revolte spectatorii puţin câte puţin, fără grabă şi fără să le bage degetele în ochi - transformându-i din martori în participanţi activi la una din marile nedreptăţi comise în justiţia contemporană. (Update: Présumé coupable a câştigat premiul Label Europa Cinemas).
La Himizu am fost pentru că ne-a împins Chirilov de la spate. Şi bine a făcut. Cu siguranţă cel mai inventiv film al festivalului, dar şi cel mai ţăcănit (în sensul bun al cuvântului, nu la ca la Alpeis / Alpii), filmul lui Shion Sono are la origine manga omonimă de Minoru Furuya care descrie, într-un mod cât se poate de sumbru / deprimant, societatea japoneză contemporană aşa cum este ea văzută de doi studenţi şi de prietenii acestora, toţi homeleşi şi toţi gaga. Iniţial, întocmai astfel ar fi trebuit să fie şi Himizu-filmul, iar versiunea lansată la Veneţia a păstrat anumite caracteristici tipice animaţiei - în special felul în care sunt introduse personajele, modul dezordonat în care acestea se comportă, alternanţa real / oniric şi violenţa exacerbată dar, în acelaşi timp, cartoonish. Pe de altă parte, taman în timpul filmărilor s-a întâmplat tripla catastrofă din Japonia (cutremur, tsunami, explozie la Fukushima) şi Shion Sono, reprezentant de vază ai horror-ului nipon, a profitat de situaţie şi a integrat în poveste cele întâmplate, ducând deprimarea la cote noi, nebănuite. Himizu este, deopotrivă, şi film social şi thriller existenţialist şi este populat de personaje isterice pe care iniţial vrei să le iei la palme pentru ca, mai apoi, să-ţi devină simpatice şi chiar să te emoţioneze de-a binelea. În acelaşi timp e şi primul titlu din selecţia de la Veneţia care chiar are ceva de spus (societatea japoneză a la podea şi deşi toată lumea îndeamnă la speranţă şi la optimism, tendinţa este, mai degrabă, cea de renunţare la luptă), care este relevant pentru epoca în care trăim şi care, cel mai important, reuşeşte să fie original fără a trăda regulile filmului de gen.
Hahithalfut / The Exchange este cel de-al doilea film al israelianului Eran Kolirin, şi-ntocmai ca debutul Bikur Ha-Tizmoret / The Band's Visit, este o dramă cu accente comice în care umorul rezidă în principal în modul în care autorul îşi compune cadrele (nu m-ar mira să fie fan Jacques Tati) şi-şi construieşte personajele (toate au un soi de relaxare disperată - sau disperare relaxată, după cum preferaţi - à la Aki Kaurismaki), iar drama nu este una "înălţătoare" tipică literaturii clasice, ci una cât se poate de banală: un bărbat de vreo 40 de ani, căsătorit şi doctorand în fizică, îşi dă seama că duce o viaţă cutremurător de banală. Treptat (şi cu ajutorul unui vecin care a avut aceeaşi revelaţie cu ceva timp înaintea sa), bărbatul începe să caute mici moduri prin care să-şi facă existenţa mai plăcută: chiuleşte de la birou, îşi minte soţia cum că pleacă în delegaţie când, de fapt, el intenţionează să-şi petreacă noaptea în adăpostul atomic al blocului şi descoperă locuri din oraş pe lângă care, până acum, a trecut de mii de ori ignorându-le cu desăvârşire. În ciuda faptului că este un film despre depresie şi criza vârstei mijlocii, un subiect hiper dezbătut în cinema, Hahithalfut este foarte proaspăt, evită clişeele (nimeni nu-şi ia amantă tânără şi nimeni nu pune mâna pe puşcă) şi dovedeşte că inteligenţa şi logica (autorului) şi naturaleţea şi talentul (actorilor) pot înlocui cu brio răsturnările surprinzătoare de situaţie şi efectele speciale, fără ca asta să pună în pericol mesajul sau plăcerea vizionării. Din contră, chiar...