februarie 2012
Descendants, The
Tot neg că un film mă poate face cîrpă. Că un film reuşeşte să mă treacă, în mod alarmant de la plîns la rîs şi să nu mă îngrijorez pentru asta. E ciudat, îmi zic. Şi îmi mai zic că starea mea a avut de-a face cu sugestia dată de unul dintre cronicarii americani care spunea că acesta este, poate, cel mai bun rol pe care George Clooney, cîştigătorul unui Oscar în 2006 (pentru rolul secundar din Syriana), l-a interpretat vreodată. Şi cînd te confrunţi cu superlative de acest gen, ai nevoie de o raţionalizare care să echilibreze balanţa. Mi-am zis, uitîndu-mă la afiş, că pare a fi plicticos. Mi-am zis că nu se poate ca George Clooney să facă, în ultimii ani, rol după rol şi să-i şi iasă, dar mă intriga faptul că producţia a fost un succes la Globul de Aur şi nu doar acolo... Complicat. M-am dus să-l văd. Şi da, toate au un timp al lor...

E un cadru în film în care cimitirul, simbol al încremenirii veşnice, e văzut lîngă benzile pline de agitaţie ale unei autostrăzi. Cam aşa e întreaga peliculă. Vreo trei-patru intrigi, împletite fără asperităţi, fin, care nu îţi dau nici o clipă senzaţia că s-a trecut prea brusc de la un subiect la altul. E ca o ploaie torenţială de vară, a cărui sunet te bucură nespus, dar care te face leoarcă, a cărei efecte te emoţionează nesperat, dar care îţi dă fiori reci şi o stare uşor neplăcută pe şira spinării. Aşa e acest film. Uiţi ca e "doar un film", te apucă plînsul, te răcoreşti. Rîzi apoi. Te bucuri. La un moment dat, te simţi indignat. Tresalţi. Acesta e verbul potrivit. Tresalţi. Imaginile sunt superbe, nu doar peisajele, imaginile în întregime, alcătuirea lor de informaţie şi culoare şi adiere de vînt parcă bătîndu-ţi prin păr şi soare şi ceaţă şi lagună şi albastru de cer şi mare aproape permanent. Cămăşile hawaiene par a fi accesorii şi şlapii fiecărui trecător, întîmplări pe platoul de filmat.

Nici nu-mi vine să intru în povestea filmului. Sunt vreo 3-4 poveşti, spuneam. Stările create, însă, concluziile pe care filmul ţi le aminteşte, truisme concrete dar parcă ne-americane în expresia lor, te scutură, ca să nu uiţi că ele sunt cu toate acolo, în film şi aici, în viaţa ta. Că există un timp pentru toate, de exemplu... Că nu îl poţi întoarce. Că nu poţi deveni un părinte sau un soţ mai bun "mai tîrziu". Pentru că "mai tîrziu" este o iluzie, nu există. Pentru că atunci cînd te confrunţi cu boala şi iminenţa morţii, nu există întoarcere, nu există recuperare, nu mai există şanse. Realizezi că habar ai să faci lucruri pe care celălalt ţi le lua de pe umeri, că nu vei fi ştiut niciodată să le faci dacă Dumnezeu nu ar fi îngăduit să ţi să "preda didactic". Se petrece acest lucru, miraculos, cu fiecare dintre noi, în parte, dacă nu pe aceeaşi temă, pe aceeaşi lipsă, fiind împins într-o situaţie total incomodă, traumatizantă, de criză, dar reglatoare, pe de altă parte, care te completează, care îţi dă, în mod amar, şansa să bifezi şi acele capitole ale vieţii pe care în mod vădit le-ai ocolit amînîndu-le, dar doar în acest fel avînd şansă să devii întreg.

Spun mereu şi mereu, prima dată mie, apoi celor care mi se petrec prin cale: a amîna, nu înseamnă a rezolva, a dizolva, a repara, a fixa, a salva. E ca şi cum ai avea de rezolvat 10 probleme de matematică pe zi, timp de 3 săptămîni, nu te mobilizezi 6 zile şi speri ca cele 60 de probleme să dispară. Greşit! Le vei trăi apăsarea mai rău decît dacă ai fi stat în fiecare noapte să le faci. Lucrurile nu trec, chiar dacă se zice că "timpul le rezolvă pe toate". Ce nu confrunţi, te confruntă. Dar, atenţie: se întoarce cu o forţă dublă, triplă, sau înzecită şi te va consuma maxim.

Revin la film pentru că acest efect se petrece şi aici: Matt King (George Clooney) mărturiseşte soţiei sale aflată în comă toate lucrurile pe care ar fi dorit să le zică, dar le-a amînat, şi trăieşte apăsarea lipsei de răspuns cauzată de starea de inconştienţă a celei ce a fost conştientă ani şi ani de zile aşteptînd momentul în care el şi-ar fi făcut timp să discute şi, în acest fel, poate, să repare o căsnicie.

El, la rîndul său, află mai tîrziu, dar nu niciodată, că soţia sa îl înşela, că mariajul era departe de a putea fi salvat şi că toată lumea, în afară de el, ştia. Teribilă înfrîngere şi culpă, durere de abandon şi ruşine. Toate, pentru că a amînat, pentru că mai tîrziu nu îi părea prea tîrziu.

Personajul interpretat de Nick Krause, Sid, este, aşa cum l-am privit, un soi de alter ego, pentru eul deja regresat de durere al lui Matt (George Clooney). Sid e în ecuaţie ca un surprinzător element de echilibrare, masculin şi potrivit de matur pentru nevoia imperioasă de depăşire a crizei pe care familia King, Matt (George Clooney) şi cele două fiice, Alexandra (Shailene Woodley) şi Scottie (Amara Miller), o trăieşte. Mi-a plăcut liniştea tăcută pe care Sid o transmite, aproape imperturbabil şi răbdător, manifestată într-o situaţie care nu era a sa, dar pe care reuşeşte să o conţină magistral şi realist împreună cu toţi cei implicaţi.

Mi-a plăcut cum filmul arată concret că dacă viaţa te scutură, reuşeşti să revii îmbunătăţit după zguduitură. Ca şi cum nu te-ai lăsa călcat în picioare, nu te-ai declara învins. Extrem de clar în gîndire şi vertical în decizii, mai clar ca niciodată, mai vertical ca oricînd. Minunată Pasăre Phoenix, Omul acesta...

Regia: Alexander Payne Cu: George Clooney, Shailene Woodley, Amara Miller, Nick Krause

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus