Lansat pe marile ecrane din România după ce a cîştigat două Globuri de Aur (pentru cea mai bună dramă şi cel mai bun rol principal masculin într-un film dramatic) şi a primit cinci nominalizări la Oscaruri (pentru Cel mai bun film, Cea mai bună regie, Cel mai bun scenariu adaptat, Cel mai bun actor în rol principal şi Cel mai bun montaj), The Descendants îi poate dezamăgi pe cei care au fost încîntaţi de peliculele anterioare ale lui Alexander Payne, precum About Schmidt / Totul despre Schmidt sau In vino veritas/ Sideways. Nu pentru că ar fi un film mediocru sau pentru că George Clooney nu ar reuşi una dintre cele mai bune interpretări ale carierei sale, după cum au subliniat mulţi critici, ci pentru că Payne pare să-şi fi pierdut mult din subtilitatea cu care, în pofida excesului de prim-planuri, reuşea altădată să recreeze pe ecran dramele unor rataţi obişnuiţi (sau, poate, de data aceasta cineastul american şi-a dorit mult prea mult succesul pentru a mai fi subtil...). Cert este că, înainte de a se întoarce la rădăcini, în Nebraska, cu filmul pe care-l pregăteşte acum, regizorul a cedat tentaţiei unei incursiuni profitabile în lumea celui de-al 50-lea stat al SUA, Hawaii, pornind de la un roman al scriitoarei locale Kaui Hart Hemmings (care are şi o foarte scurtă apariţie în film, ca secretară a protagonistului).
Avocatul workaholic Matt King, unic legatar al unui uriaş teren pe malul Oceanului, transmis în familie din generaţie în generaţie, primeşte o mare lovitură atunci cînd Elizabeth, soţia sa, are un accident nautic care-o aduce într-o comă profundă, fără şanse de revenire; în aceste condiţii, potrivit dispoziţiilor testamentare ale lui Elizabeth, ea urmează să fie deconectată de la aparate, pentru ca organele sale să poată fi transplantate. Înainte de despărţire, Matt îşi adună alături fiicele sale scăpate de sub control, Alexandra (secondată de prietenul ei Sid) şi Scottie. Adolescenta rebelă Alexandra îi provoacă o nouă lovitură puternică tatălui ei, atunci cînd îi dezvăluie faptul că Elizabeth avea o legătură adulterină. În fine, cum, parafrazînd un dicton german, toate lucrurile rele vin cîte trei, Matt mai află că, prin vînzarea pămîntului familiei, îl va îmbogăţi pe amantul soţiei sale.
The Descendants reprezintă acel gen de producţie americană "independentă", care, mimînd distanţarea faţă de mainstreamul hollywoodian (în primul rînd prin accentul pus pe personaje altminteri marginale), pretinde că ne oferă emoţii mai puţin contrafăcute, mai autentice. De fapt, în ciuda pretenţiilor de superioritate, aceste filme ne manipulează la fel de abil ca şi producţiile de gen (şi de serie), dictîndu-ne - prin răsturnări de situaţie şi personaje-raissoneur, prin încadraturi şi mizanscene, prin muzică şi voice-over etc. - cînd să rîdem şi cînd să plîngem, cu cine să empatizăm şi pe cine să detestăm.
The Descendants reprezintă acel gen de producţie americană "independentă", care, mimînd distanţarea faţă de mainstreamul hollywoodian (în primul rînd prin accentul pus pe personaje altminteri marginale), pretinde că ne oferă emoţii mai puţin contrafăcute, mai autentice. De fapt, în ciuda pretenţiilor de superioritate, aceste filme ne manipulează la fel de abil ca şi producţiile de gen (şi de serie), dictîndu-ne - prin răsturnări de situaţie şi personaje-raissoneur, prin încadraturi şi mizanscene, prin muzică şi voice-over etc. - cînd să rîdem şi cînd să plîngem, cu cine să empatizăm şi pe cine să detestăm.
Personal, după ce am ieşit de la The Descendants, mi-am zis că nu mai vreau să ascult în viaţa mea vreun cîntec hawaiian. Soundtrack-ul filmului abundă în bucăţi muzicale din locurile în care este plasată povestea şi, se pare, toate melodiile hawaiiene sînt fie melancolice, fie de-a dreptul tînguitoare. Apoi, modul în care Payne alege să filmeze momentele cele mai dramatice pune sub semnul întrebării onestitatea sa. De exemplu, Matt îi dă tragica veste fiicei celei mari atunci cînd ea înoată în piscină - prilej numai bun pentru ca directorul de imagine Phedon Papamichael să surprindă, printr-un cadru subacvatic artificial, zbuciumul sufletesc al Alexandrei. Şi oare ce poate fi mai mişcător decît să urmăreşti (prin uşa întredeschisă, la fel ca Matt, Alexandra şi Sid) cum un tată, înecat de plîns, îşi ia adio, cu mişcări stîngace, de la unica sa fiică?
Imanenta moarte a unei fiinţe dragi îl trezeşte la viaţă pe protagonist, chiar în momentul în care el trebuie să ia o decizie capitală pentru familia sa - aşa ar putea fi rezumat The Descendants. Acest plot, deloc original, este dezvoltat de Payne cu iscusinţă (chiar dacă nu mereu cu sinceritate) pînă la dificila decizie personală, din final, a lui Matt - din păcate, aproape la fel de previzibilă cu cea a personajului lui Russell Crowe din A Good Year / Un an bun de Ridley Scott. Filmul sfîrşeşte prin a dovedi ceea ce comentariul din off al lui Clooney sugera încă de la bun început: chiar şi în paradiziacul Hawaii, oamenii plîng, suferă şi mor, dar viaţa merge înainte. O fi mult, o fi puţin? Dumneavoastră decideţi. Cel puţin George Clooney nu vă va dezamăgi...
The Descendants
Producţie SUA, 2011
Scenariul: Alexander Payne, Nat Faxon şi Jim Rash (adaptare după romanul omonim de Kaui Hart Hemmings)
Regia: Alexander Payne
Cu: George Clooney (Matt King), Shailene Woodley (Alexandra King), Amara Miller (Scottie King), Nick Krause (Sid), Beau Bridges (vărul Hugh), Robert Forster (Scott Thorson), Matthew Lillard (Brian Speer), Judy Greer (Julie Speer)