Câinioşenia noastră cea de toate zilele - Metoda la FNT, 2011

În ultimul timp mi-a fost dat de puţine ori să afirm referindu-mă la un singur spectacol: "Doamne, ce spectacol!", "Doamne, ce actori!", "Doamne, ce piesă!". În seara aceasta mi s-a întâmplat şi sunt nespus de încântată că am participat la o experienţă teatrală atât de viscerală... Termenul "visceral" poate părea ciudat în contextul unui text contemporan corporatist, dar spectacolul te ţine într-un suspans care aproape doare. Doare de multe ori şi din cauza faptului că pune stăpânire pe tine un râs halucinant. Dar ce este pregnant este suspansul aproape de thriller... într-un cuvânt, o sală stă cu sufletul la gură ca să afle cum va decurge şi cum se va dinamita acţiunea spectacolului...

În introducerea mea am omis să menţionez că este vorba despre spectacolul Metoda după piesa Metoda Grönholm, de Jordi Galcerán, regia Cristian-Theodor Popescu, spectacol care se joacă la Teatrul "C.I.Nottara" din Bucureşti. Actorii care îi întrupează total asumat pe Fernando, Enrique, Carlos şi Mercedes sunt în ordinea enumerării Adrian Văncică, Alexandru Jitea, Gabriel Răuţă şi Cerasela Iosifescu.

Un regal actoricesc, un meşteşug al manipulării geniale... totuşi suntem fiinţe manipulabile şi manipulatoare, dar de multe ori cădem în propriile noastre capcane. Însă drumul sinuos până la cădere poate fi fascinant.

Mă mândresc că fac parte din "valul" tânăr de actori, că pot spune cu gura plină că avem şi noi BIRLICI. Am sorbit cu nesaţ fiecare replică savuroasă din spectacol, am remarcat rezolvări ale stărilor conflictuale şi subtilităţi actoriceşti... şi nu au fost puţine.

Ce e fascinant este că actorii au conturat personaje perfect valabile în societatea noastră de consum bazată pe voalarea personalităţii şi a problemelor personale în favoarea profesionalismului de la locul de muncă. Putem avea cadavre în debara şi să trecem în faţa celorlalţi drept sfinţi. Această muşamalizare voită, dar care nu poate fi ascunsă la nesfârşit aduce individul la o criză a personalităţii, la un fel de infirmitate sentimentală, la o răceală glacială, la pierderea umanităţii. Suntem oameni sociali ghidaţi de norme comportamentale, însă de fapt suntem doar cobai sub lupa unor psihologi obosiţi care se plâng de aceleaşi nimicuri ca ale celor examinaţi.

Din acest demers corporatist reies oameni amputaţi, doar crochiuri de indivizi, dornici sau mânaţi să demonstreze că pot să aibă succes.

Care ar trebui să fie abaterea personală cea mai gravă care să conducă la concedierea unui angajat de la locul de muncă? Amantlâcurile, orientarea sexuală, depresia, labilitatea?

Pentru unii a fi tranşanţi şi a concedia fără drept de apel este prima şi unica opţiune. Ceea ce primează este că individul respectiv poate dăuna productivităţii creatoare a multinaţionalei respective. Iar cei care încurcă şi atacă în vreun fel imaginea firmei trebuie scoşi din joc.

Realitatea este una dură, dar într-o lume în care succesul este singurul factor important, a exclude este unica opţiune rămasă.

"A face mişto" de celălalt îţi conferă o superioritate capabilă să te facă să uiţi de propriile-ţi deformaţii personale. Ne uităm numai în ograda celuilalt, năzuind că la noi totul e cum ar trebui să fie.

Arta disimulării este un atu al celor care au deprins deja mecanismul derizoriu al competiţiei. În faţa celuilalt nu pot părea mai vulnerabil, trebuie păstrată aparenţa. Aparenţa care ucide tot ce e mai viu în noi: stimulii emoţionali. Lumea devine una robotizată, moartea unui om trece drept un accident nefericit, dar nimic mai mult. Totul se consumă într-o nepăsare apăsătoare, iar salvarea nu se întrezăreşte în nicio parte.

Dar să nu se creadă că spectacolul Metoda este o tragedie. Nu. Este o comedie cu anumite accente dramatice, care te ţine într-un suspans perfect, nu revelează prematur nici un amănunt care ar putea periclita poanta următoare. Totul este construit gradat, iar această gradaţie menţine spectatorul atent şi implicat la maxim.

Invit spectatorii să cunoască Metoda. Sunt convinsă că nu vor regreta.