Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Festivalul Naţional de Teatru, 2011

Ecouri din FNT, 2011


Observator Cultural, noiembrie 2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Cred că FNT 2011 are marele merit de a fi readus pe scenele bucureştene spectacolele lui László Bocsárdi şi ale excepţionalei sale trupe de la Sfântu Gheorghe, pe nedrept, fără motiv viabil ignorate în precedentele ediţii. Am scris aici despre Caligula (făcut la Teatrul Naţional din Craiova), un spectacol foarte bun, cu un Sorin Leoveanu în stare de graţie. Iar Neguţătorul din Veneţia (Sfântu Gheorghe) merită o cronică aplicată, nu doar o rapidă consemnare. La fel de binevenită a fost reluarea unor spectacole de referinţă ale lui Andrei Şerban. În rest, multe sînt de discutat despre selecţie - care, măcar, a fost relativ unitară şi a mers pe clasic. Dar dacă, într-adevăr, asta e tot ce are mai bun teatrul din România, e destul de trist. Sper din tot sufletul că Alice Georgescu, selecţioner unic (groaznică titulatură: mă duce gîndul la domnul Piţurcă!) s-a înşelat, sau poate n-a văzut tot ce era de văzut; şi oricum, sînt sigur că a privit cu ochi prea indulgent unele spectacole, Macbeth de exemplu. În orice caz, chiar festival fiind, festivismul e dăunător, la fel şi cronicile din care reiese că totul, de la organizare la spectacole, a fost perfect. N-a fost.

Au predominat, în selecţia 2011, spectacolele bazate pe veritabile texte dramatice. Dintre adaptări, reprezentaţia cea mai deconcertantă, pentru mine, a fost, cu tot regretul, Galaxia Svejk, a lui Alexander Hausvater. Un spectacol despre care, din respect pentru regizor şi pentru munca actorilor, prefer să tac.

Între spectacolele făcute pe texte de teatru am inclus şi Despre iubire la om (ciudat titlu! dar ce nu-i ciudat la Alexandru Dabija?) al teatrului din Braşov. Bine, atent lucrat, jucat precis, fără ruperi de ritm, chiar dacă fără creaţii strălucitoare, cu actori buni care au înţeles foarte bine ce li s-a cerut - dovadă că sala vuia şi reacţiona la replică. Atunci cînd îi iese - cum e cazul acum -, Dabija pare să se joace zglobiu cu textul şi cu actorii. Un spectacol, ca atîtea altele ale lui (mereu în răspăr cu teatrul "mare", "grav", "abisal"), de la care, dacă nu eşti complet constipat, ieşi cu o minunată stare de bine.

Din ce am văzut sau revăzut, dezamăgirea cea mai mare a fost D'ale carnavalului, spectacolul lui Purcărete, de la Sibiu. Păcat de toate ideile frumoase ale regizorului. Cu toate că, regizoral şi scenografic, totul era limpede şi clar expus - de la camionul care tot descarcă o lume de paiaţe (în Noaptea furtunoasă, Măniuţiu adusese în scenă o locomotivă, dar camionul lui Purcărete e mult mai integrat în spectacol), la noroiul în care se înnămolesc, promiscuu, toate personajele - omniprezent, noroiul, şi în filmul lui Pintilie -, parcă nimic nu se lega în seara aceea (poate că o fi altfel la sediu). Muzica intonată live, obsesivă, în loc să puncteze şi să dea viaţă, devenea obositoare, introducea burţi şi nu reuşea să însufleţească un spectacol fără ritm în care actorii nu puteau trece dincolo de o interpretare chinuită, exterioară, plată. Fără actori poţi face spectacole de sunet şi lumină, spectacole de trupă, dar nu Caragiale. Nici de data asta, Constantin Chiriac nu m-a surprins cu nimic (m-a surprins, în schimb, exerciţiul de admiraţie al Mirellei Patureau care l-a găsit pe Chiriac "absolut răvăşitor, irezistibil, totul prinde altă viteză de îndată ce intră el în scenă"), dar nici multipremiata Ofelia Popii nu era în rol (o ascultam, o priveam şi mi-o aduceam aminte, nostalgic, pe Mariana Mihuţ...). Personajele lui Caragiale nu sînt de mucava, dramele lor sînt reale, trăite cu pasiune - mahalaua are autenticitatea ei, nu poţi s-o joci caricatural. E greu să faci teatru mare fără actori. Iată că, totuşi, nici chiar un regizor de talia lui Silviu Purcărete nu poate face minuni, oricîţi bani ar avea teatrul unde lucrează. Cum scena nu reuşea să mă acapareze complet, îmi fugeau ochii şi către traducerea în engleză care, bănuiesc, era gîndită pentru oamenii de teatru străini. Mai rău deserviciu era greu să-i faci sărmanului Caragiale. Decît aşa ceva, mai bine un sinopsis de o pagină-două, doar eram la operă.

Spectacolul acesta e şi dovada că aserţiunea "ungurii au actori buni pentru că în provincie nu-s alte tentaţii, nu televiziune, nu reclame etc." e complet falsă. Teatrele maghiare din Cluj şi Sfântu Gheorghe sînt bune pentru că au actori excepţionali, serioşi şi disciplinaţi, pentru că lucrează cu aceiaşi regizori, sau, cînd aduc "străini", aduc numai nume importante, pentru că montează texte adevărate de teatru, nu fac şuşe sau experimente gratuite - ceea ce ar putea face şi alte teatre, din Bucureşti sau provincie, dar nu fac. Ceea ce s-a văzut şi în actualul festival ("naţional al ungurilor", cum ricana sotto voce un bucureştean). Pe de altă parte, un actor bucureştean recunoştea, cinstit, că, în Bucureşti, un spectacol ca Leonce şi Lena (Gábor Tompa, Cluj) e aproape de neimaginat. Şi nu pentru că nu ar fi, aici, actori capabili de performanţele celor de la Cluj (totuşi: ce antrenament au, ce precizie! cu cîtă exactitate şi modestie juca trupa, nu doar protagoniştii!), ci pentru că, aici, se trage la public, se bagă "cioace" - spectacolele se degradează repede. Eram prea mic cînd am văzut, dus de părinţi, spectacolul lui Ciulei, nu-l mai ţin minte, deci nu am termen de referinţă, dar spectacolul lui Tompa e o sărbătoare. Felul cum citeşte textul lui Büchner, făcînd din el o luptă a fondului cu forma, fără să-i dea conotaţii politice directe, e servit magistral de actori. Să nominalizez pe unul şi nu pe altul ar fi nedrept; dar performanţa lui Gábor Viola e uluitoare. Spună cine vrea că Tompa se repetă (Cîntăreaţa cheală, da), că nu mai inovează, că-şi reproduce formula... face spectacole minunate.

Tot cu trupa din Cluj, dar cu doar doi dintre actorii din Leonce şi Lena (veste proastă pentru peunerişti: ungurii au mulţi actori buni) - un spectacol excepţional (minus finalul redundant) pe care l-am văzut cu mare întîrziere, Strigăte şi şoapte, despre care s-a scris deja foarte mult. O performanţă actoricească uluitoare a lui Zsolt Bogdán - cu atît mai uluitoare cu cît totul e la vedere - care trece aparent fără efort prin trei roluri grele (Bergman, doctorul şi pastorul: monologul acestuia din urmă îţi dă fiori, la fel ca cel al lui Claudius din spectacolul lui Vlad Mugur, dar şi prin două compoziţii şi prin prologul "nejucat"). Alături de el, roluri remarcabile făcute de Anikó Pethő (Agnes) şi de Csilla Varga (Anna), foarte exacte fiind şi Imola Kézdi, Emőke Kató şi Csilla Albert. Şi, deasupra tuturor, fantezia lui Andrei Şerban pe care-l simţi cum se joacă cu Bergman, cu el şi cu actorii lui şi cum ar fi vrut să joace el toate rolurile.

Îl prefer, de departe, pe acest Andrei Şerban, foarte înrudit cu cel din Unchiul Vanea, autor care pare să-şi privească tandru-înţelegător personajele, părintelui lui Ivanov şi al spectacolului de deschidere, Trei surori, de la Teatrul Naţional din Budapesta. În ambele, Şerban apasă coarda expresionistă, într-un efort de demitizare a lui Cehov-cel-canonic, evitînd cu grijă sentimentalismul şi îngroşînd uneori umorul, pînă spre grotesc. Fie! Orice se poate face, dacă vrei neapărat - de exemplu să montezi unele scene din Trei surori ca şi cum ar fi Cîntăreaţa cheală. Se poate să ignori textul (care oferă răspuns destul de clar la întrebarea "de ce nu pleacă, totuşi, fetele astea, dacă suspină atîta după Moscova?") şi să vrei să faci din Cehov un autor de teatru absurd. Se poate şi să o faci pe Olga o refulată sexual şi să-l pui pe Verşinin s-o sărute cu foc în timp ce-o aşteaptă pe Maşa (nici un fel de sugestie în text sau în didascaliile lui Cehov, dar au mai făcut-o şi alţi regizori: tentaţia psihanalizei e mare, mai ales cînd împricinatul nu se mai poate apăra). Orice se poate cînd ai actori care te urmează. Dacă, în spectacolul de la Bucureşti, jocul actorilor e complet neunitar (nimeni n-o să-l facă, slavă Domnului!, pe Victor Rebengiuc să joace altfel decît ştie el), trupa de la Budapesta e mult mai omogenă şi rezultatul e un spectacol rotund, închegat. Prea rece, după gustul meu, foarte necehovian - dar unul despre care se poate discuta. Iar felul cum foloseşte Andrei Şerban scena şi sala în ultimele sale spectacole ar merita o analiză aparte.

Tot Andrei Şerban, optimist incurabil, a prefaţat şi lansat în FNT traducerea celebrei cărţi a lui Zeami Şapte tratate secrete de teatru Nô. O carte anacronică (nu pentru că e foarte veche), una care vorbeşte despre echilibru, despre măsură, despre organicitate, despre potrivirea dintre text şi mişcare, despre controlul vocii, despre antrenament continuu, chiar despre umilinţă - numai prostii. Cînd un actor "se face" azi în trei plus, eventual, doi ani şi, îndată ce începe să joace, se gîndeşte să regizeze, la ce bun învăţătura lui Zeami?



 Toate articolele despre Festivalul Naţional de Teatru, 2011


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Liviu Ornea


Alte articole

 Şapte Margarete mici - FNT 2011, Koschka Hetzer-Molden, traducere de Alexandru Nebejea
 Din Bucureşti, cu cele mai bune intenţii - FNT, 2011, Florian-Rareş Tileagă
 Un proiect LiterNet: Tineri liceeni la repetiţiile lui Andrei Şerban - FNT, 2011, Răzvan Penescu
 Nu doriţi o Felie? - Felii, Manuela Zipişi
 Poate mâine se va întâmpla ceva - Három nővér / Trei surori la FNT 2011, Beatrice Lăpădat
 Toate articolele despre Festivalul Naţional de Teatru, 2011


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer