Deşi în cea mai mare parte a timpului ni se arată o cameră de spital, nu sînt indicii la nivel de scenariu care urmăresc să şocheze vizual spectatorul - o pacientă din salon poartă o mască de iepure şi groaza se disipează în bobîrnace satirice înşelătoare căci pînă la sfîrşitul filmului regizorul nu ne iartă, dar tot protector ne arată, din spate, "o tragedie" care hohoteşte încetişor; o altă pacientă care e operată pe creier e vioaie şi dispusă la glume, ba chiar o ajută pe vecina ei de pat în treburi de rutină. Gingăşia cu care regizorul manevrează personajele trece dincolo de întrebarea legitimă dacă salonul bolnavelor e cît de cît civilizat, dacă au tot ce le trebuie, dacă doctorii şi asistentele îşi fac datoria fără probleme (de exemplu, mitica şpagă e expediată de regizor prin faptul că bolnava, fostă profesoară, e îngrijită de foste eleve, acum asistente şi că doctorul e recunoscător pentru chestiuni mai vechi). Oricum Alex are o situaţie care pare destul de bună şi asta ne dă ocazia de a vedea zbaterea lui interioară doar într-un singur sens.
Atmosfera de spital nu e una sumbră şi personajul principal nu e o victimă a sistemului ca în Moartea domnului Lăzărescu. Sumbru şi victimă a propriului sistem interior, Alex îşi desfăşoară obsesia programatic, în porţii echilibrate: la masă, pe patul de spital, în patul personal, la o întîlnire cu prietenii, pe stradă. Gîndul că îşi poate pierde mama ia proporţii cosmice şi detaliile practice, atît de importante în viaţa reală (şi nu cea imaginară, care-l terorizează) trec neobservate: banalul iaurt şi brînza dulce pe care le cumpără pentru mama care ţine regim, au un coeficient nepermis de grăsime şi devin astfel pretexte şi mici instrumente de tortură pentru o nouă criză a eroului care face eforturi vizibile să rămînă civilizat în relaţiile cu ceilalţi.
Pastiluţa roz face şi ea parte din arsenalul chinuitor, atunci cînd face gafa de a-şi trata mama în absenţa doctorului. Toate bune şi închegate aici pentru un scenariu "curat", care vrea să scoată în faţă un om posedat de grijă ca posedat de diavolul din cărţile vechi. Dar te întrebi (iată şi gafa regizorului) - şi pe bună dreptate - cum se poate ca o doctoriţă să ia cîte o "pastiluţă roz" pe zi, aşa cum ţine ea să-l asigure pe Alex? Din moment ce el îi cere o pastilă pentru "liniştirea" mamei care plînge şi e agitată, şi ea îl sfătuieşte să îi dea doar jumătate (deşi ea lua una întreagă în fiecare zi), atunci înseamnă că doctoriţa noastră e scăpată de la un spital unde avea alt statut.
Uneori, personajele se uită prin cameră la noi, spectatorii, şi vorbesc ca şi cum noi am face parte dintre prieteni sau din familie - un procedeu grozav pentru că Adrian Sitaru a abordat acest subiect sensibil prin care am trecut toţi, într-un fel sau altul, cu mai mult sau mai puţin noroc. Reuşita filmului e exemplară poate şi pentru faptul că Bogdan Dumitrache a făcut un rol excelent şi Nataşa Raab a întrupat toate mamele: uneori optimistă, alteori dificilă, desele schimbări de dispoziţie ne-au permis să ne încadrăm cumva propriile scheme de viaţă. Autorul scurtmetrajului Valuri a dezvoltat nesiguranţa, angoasa, drama, care "pluteau" cumva în creaţia lui, neduse pînă la capăt, în această declaraţie de dragoste foarte reuşită.