Izbânda vecină cu vrăjitoria a acestui film este că reuşeşte să creeze o stare de tensiune pe alocuri insuportabilă din aproape nimic. Din punct de vedere medical, mama lui Alex e, de la o secvenţă la altă, din ce în ce mai bine. Alex, însă, e, de la o secvenţa la altă, din ce în ce mai irascibil, susceptibil, nervos şi enervant. Pornirea lui de a înţelege exact ce i s-a întâmplat mamei lui, atât din punct de vedere medical, cât şi din cel al succesiunii de evenimente (când i s-a făcut rău, cum a ajuns la spital, etc.), de a consulta cât mai multe şi mai variate opinii medicale, de a înţelege şi a minimiza toate potenţialele riscuri, pornirea aceasta, aşadar, intră într-un soi de buclă pozitivă, auto-hrănindu-se cu suspiciuni amplu amplificate din mici accidente periferice care căpăta, în imaginaţia rău-orientată a personajului central, accente apocaliptice.
E oare criza de cvasi-paranoia a lui Alex (minunat Bogdan Dumitrache în rol, va fi pasionant duelul dintre el şi Cristi Puiu pentru best leading actor la Gopo 2012) un pur accident personal sau există şi oarece explicaţii contextuale? Să începem cu răspunsul la partea a doua a întrebării. În buna tradiţie a impecabilelor scenarii pe care s-a urcat Noul Val românesc, decupate cu lama din realitatea mioritică atât de abundent înconjurătoare, povestea lui Adrian Sitaru aduce în jurul lui Alex fix genul de zgomot de fond neobosit în care ne petrecem zilele în anii din urmă. Puzderie de personaje, animate, desigur, de cele mai bune intenţii, se înghesuie din toate direcţiile să ofere sfaturi, pronosticuri, verdicte, să comenteze decizii medicale ori personale, să strâmbe cârcotaş din nas sau să încurajeze nătâng, să mimeze responsabilitatea compententă ori să submineze orice autoritate, cu toatele formând un cor modern de vuvuzele ce tind să-i spargă eroului principal timpanele, să-i distrugă reperele, să-i înece orice fel de certitudini.
O menţiune specială pentru rolul doctorului Crişan, un melanj atât de derutant de bunăvoinţă, grandomanie în stil baron local (delicios afişul enorm, purtându-i numele, amplasat la intrarea în secţia de spital pe care o conduce), pseudo-patriotism, nostalgie bucureşteană, arivism, încât îţi vine ţie, spectator, să dai cu bască de pământ şi să admiţi, urlând, că, în locul lui Alex, n-ai ştii nici tu dacă medicul ăsta e impostor sau competent, dacă e mai bine că mama să rămână în spitalul în care e sau să meargă la Cluj, dacă, dacă, dacă, dacă. Absolut demenţială capacitatea lui Sitaru de a crea, din cameră şi din text, ambiguitate, echivoc, dilemă, gri, nuanţă, toate amestecate într-un cocktail aşa de tensionat de parcă pe ecran curge ăl mai şmecher dintre thriller-uri.
Şi totuşi, în ciuda acestei presiuni colosale, eroul lui Bogdan Dumitrache are puterea să se izoleze, uneori, şi să-şi privească în ochi marele sentiment: F-R-I-C-A. Da, Alex îşi iubeşte mama, dar, în această felie de viaţă sinonimă cu prima boală serioasă din viaţă mamei lui, el nu acţionează pe bază de dragoste, ci pe bază de frică. Şi dacă dragostea îndeamnă la comunicare şi la deschidere către celălalt, frica are fix tendinţa opusă, predispunând la însingurare şi închidere. În turnul de frică al lui Alex, în spatele măştii care se aşează între teama lui şi lume, nu intră nici mamă, nici tatăl, nici amicii, nici prietenă (minus secvenţa de final).
În turnul acela are acces doar o pacientă fără nume, victimă a unui accident rutier în care soţul şi-a fracturat bazinul, fiica de 12 ani ambele picioare şi din care ea, cu chipul distrus, s-a ales cu o caraghioasă mască cu chip de iepure, în dosul căreia îşi ascunde deopotrivă hidoşenia şi frica. Nu Alex şi familia lui trăiesc o dramă, ci femeia aceea cu chip de iepure şi familia ei. Femeia aceea care nu primeşte nici vizite de la prieteni, nici atenţia medicilor. Ca de obicei în zilele noastre mioritice, drama/viaţa e în altă parte.
Ca de la mască la mască, Alex şi pacienta fără chip privesc prin geamul deschis înspre noaptea fierbinte de vară şi, printre lacrimi şi spaime, se încurajează reciproc, spunându-şi că totul va fi cum a fost.