Aşa cum George Cukor era numit "regizorul femeilor" în Hollywoodul de aur, fiind atent cu vedetele sale şi generos în cadre şi prim-planuri flatante, la fel de bine putem spune că şi von Trier este unul, căci rareori v-a fost dat să vedeţi personaje feminine mai răscolitoare, în partituri mai epuizante ca la el. Deloc flatante, dar care îţi rămân în ochi şi suflet.
După cumplitul Antichrist, anunţul că acum ne oferă un SF, chiar un disaster movie, te face iniţial să ai un recul. Dar a abordat genuri diferite şi chiar de la început, cu Europa nu s-a temut să folosească efecte speciale vizuale şi sonore inovatoare care să facă filmul memorabil, de neuitat. Exact asta este şi Melancholia de faţă şi dovada clară că se poate face un SF artistic, european, fără aliens, fără abundenţă de digital, fără pretexte că nu există buget (ca în cinematografia românească, de exemplu, unde genul nu există).
Şi, la fel ca în anteriorul, Antichrist, este şi acesta rotund, cu coperţi hipnotice în ralenti pe muzică pusă anume să-ţi rupă sufletul (perfect aici Wagner cu "Tristan şi Isolda"). Ba, mai mult, după splendissimul debut al filmului pomenit, credeai că nu se poate ceva mai frumos peste. Să mergeţi să vedeţi (vă rog, neapărat în sala de cinema, pe ecran mare, ca să vă simţiţi şi voi la rândul vostru un puf de păpădie înghiţit de neant, nu e un film de văzut acasă pe televizor, nu e unul de luat de pe torrente, sigur, ca experienţă puteţi să îl vedeţi şi aşa, dar pierdeţi aproape în totalitate impactul). Un ralenti măiastru cu personajele în foarte slow motion, cu cadre de o plasticitate care te lasă perplex, fie că trimit la tablouri celebre sau pur şi simplu fiind chiar cadrele concepute ca fotografii-tablouri, splendide pentru pozele de promovare, o arhitectură a filmului, un tip de grafism aşa cum numai la Peter Greenaway există.
Filmul e împărţit prin inserturi în două capitole lungi, fiecare fiind dedicat mai mult unei surori din familia respectivă. Capitolul I aparţine Justinei (Kirsten Dunst curajoasă, care nu se teme de gros-planuri dermatologice şi detaliile camerei mereu cinice şi curioase). Ea ne lasă să fim invitaţi la nunta ei de la conacul familiei. Opulenţă, rafinament, o rochie şi o coafură de prinţesă, basmul perfect. Dar, acolo unde un alt regizor ar fi insistat pe tacâmurile de pe mese, pe aranjamentele florale savante, pe ospăţul burghez, von Trier apasă pe pedala acceleraţiei, stâlcindu-ţi ochii cu ştergeri rapide ale camerei nestatornice, pe care nu o interesează Nimic din tot fastul acesta, trecând în viteză de la unul la altul, peste mesenii obosiţi, familia disfuncţională, cu detalii atipice. Niciodată în film o mireasă mai frumoasă nu a ieşit din cadru de mai multe ori ca aici, nu ne-a lăsat cu gura căscată făcând cele mai neaşteptate şi absurde lucruri pe care ai putea să le faci la o nuntă. Şi, cu toate astea, Melancholia nu are multă nuditate şi sex, ca Antichrist, nici violenţă fizică ca toate celelalte filme ale cineastului.
Fastul se sparge în cioburi, rufele se spală urât în public, iar mireasa simte că o înghite pământul, că nu mai poate să respire. Numai cu ea, aşa solară şi abulică cum e, are răbdare camera. Cadrele statice cu ea, unele romantic-gotice, frumoase şi stranii accentuează şi mai mult viesparul inutil din interiorul salonului. Şi von Trier te forţează, cadru după cadru, să o urmăreşti mut de uimire cum descoperă în cel mai nepotrivit moment că trebuie, chiar dacă nu vrea şi nu poate, să-şi facă ordine în viaţă. Clar, nunta cea mai atipică ever. Şi de-ar fi numai propria melancolie, depresia care o turteşte, stresul că trebuie să facă frumos, că trebuie să zâmbească şi şefului tiranic. Dar, mai mult sau mai puţin voalat, o spaimă, o foame de tandreţe, de ce nu, poate şi maternă, o furie o ajută să vadă totul clar, după multe preumblări somnambulice în căutarea răspunsurilor.
Capitolul II - Claire - o pune în centrul atenţiei pe sora ei cumsecade şi grijulie (Charlotte Gainsbourg convingătoare în stări de reverie pe terasă şi în cele de frică plânsă), cea care o ajută, o sprijină, o mână de la spate să trăiască. Şi dacă primul (ambele pot funcţiona şi ca un film în sine) e interesant, dar destul de anost, ultimul te strânge de gât. Căci aici Justine îşi trăieşte depresia (emoţionantă scena de la baie când nu poate ridica piciorul să intre în cadă), aici sora, Claire, o ia razna, aici se decide soarta Terrei.
Şi regizorul ştie în mod foarte ingenios cum să monteze clipele de panică. Căci la el sunt de multe feluri, pe multe straturi. Nu este doar frica de moarte şi modul diferit de acceptare. Nu e doar împăcare sau regret. Claire este în primul rând mamă. Iar lumea aceasta care se sfârşeşte vizibil pe măsură ce enorma planetă albastră se apropie vâjâind să înghită pământul înseamnă pentru ea ratarea tuturor şanselor pentru fiul ei. Tot filmul cadrele sunt foarte strâns filmate. Însă în final, când mama încearcă pentru ultima oară să-şi pună la adăpost puiul, rama începe să se lărgească. Leit-motivul muzical intră iar în scenă, lumina devine albastră într-un plan larg, frumos, de profunzime. Şi ultimul sfat al mamei dat copilului - o morală Lars von Trier touch a sfârşitului pentru toţi - "Nu te teme!"
Cum era poezia? "Cum treci frumos prin viaţă, cum poţi frumos să mori..."