Melancholia - ultimul lungmetraj semnat de Lars von Trier - se construieşte pe explorarea treptată a acestui contrast. Justine (Kirsten Dunst) e depresivă într-un mod fundamental. Deşi e mai precaut să ascundă asta cu un zâmbet, fiecare eveniment care se întâmplă în jurul ei e simţit ca o catastrofă. Sunt femei pentru care ziua nunţii e cea mai fericită din viaţa lor, dar nu e cazul cu niciunul din personajele create vreodată de Trier. Justine face eforturi considerabile de a menţine aparenţa fericirii în ziua nunţii sale. Totuşi, de la un moment încolo nimic nu mai poate ascunde sila pe care o simte mai ales către lucrurile care, în ochii unui om "normal", ar putea să pară cele mai fericite.
Absolut impecabil construită din punct de vedere stilistic, prima parte a filmului, intitulată Justine, conturează progresiv o macro-secvenţă a nunţii care aduce aminte de Festen, primul film realizat în spiritul Dogma '95 - curentul prin care Trier şi Thomas Vinterberg îşi manifestau dispreţul faţă de cinematograful mainstream, la mijlocul anilor '90. În Festen, la aniversarea de 60 de ani a lui Helge, Christian, fiul său cel mai mare, "strică" frumuseţe de petrecere dezvăluind invitaţilor că adevăratul motiv pentru care sora sa se sinucisese era imposibilitatea de a trăi cu amintirea faptului că tatăl său îşi violase copiii. La fel ca şi în Festen, în nunta din Melancholia, situaţia are toate ingredientele unui dezastru iminent. Îţi vine să râzi când mama miresei ţine un discurs în care afirmă că urăşte nunţile şi tot ce reprezintă ele. Sau când descoperi că mireasa a luat o pauză de la "bucuria" petrecerii pentru a trage un pui de somn sau a face o baie. Dar te opreşti brusc din râs pentru că, de fapt, nu e chiar aşa de amuzant.
La capătul celălalt al lucrurilor, Claire (Charlotte Gainsbourg), sora lui Justine, este soţia elegantă a unui multimilionar - John (Kiefer Sutherland) -, un tip care pare că îşi încheie fiecare zi a vieţii recapitulând încă o dată numărul de zerouri din cifra averii sale. În lipsa unei mame în adevăratul sens al cuvântului, Claire pare că a fost întotdeauna cea care a avut grijă de sora sa. După ce îşi transformă nunta într-un fiasco, Justine e dădăcită de Claire în timp de trece prin chinurile celei mai negre depresii. Claire e pilonul său de siguranţă. Pentru că sora-mamă Claire este un monument de echilibru.
Dar asta numai în aparenţă. Trier orchestrează într-adevăr sfârşitul lumii, concretizat în forma unei planete gigantice, numită Melancholia, care se îndreaptă ameninţător către Pământ şi care, după calculele unor savanţi cu care John nu e deloc de acord, urmează să se lovească apocaliptic de planta Pământ la numai câteva zile după nuntă. Din acest punct, datele problemei se inversează. În faţa catastrofei, Justine, complet destabilizată în mod normal, rămâne calmă şi raţională. Claire, sora ei mai mare, în mod normal un exemplu de echilibru psihic, se pierde şi începe să acţioneze iraţional.
Inspirat de - sau mai bine spus încercând să îşi exorcizeze - propria depresie, Lars von Trier încearcă să înţeleagă cum ar arăta sfârşitul lumii pentru cineva care a simţit întotdeauna povara extenuantă a existenţei şi, în oglindă, pentru cineva care nu are niciun motiv să nu fie încântat de aceeaşi existenţă. O face fără să îşi piardă niciun moment umorul, sarcasmul şi apetitul pentru dezastru pe care l-a avut întotdeauna. În acest sens, Melancholia e o experienţă absolut satisfăcătoare pentru cineva care se duce la un nou film de Lars von Trier ca la evenimentul cel mai aşteptat al anului cinematografic. E mai puţin şocant decât Antichrist (2009), deşi păstrează câteva similitudini stilistice cum ar fi uvertura grandioasă şi unele urme amărui ale unei depresii mai generale, dar e mai impresionant la nivel vizual.
Lucru destul de relevant dacă ţinem seama de regulile crezului Dogmei '95, reguli care urmăreau să dezbrace imaginea cinematografică de orice cosmetizare inutilă. Dar de fapt, Lars von Trier nu mai ţine cont de crezul Dogmei de multă vreme. Totuşi, mai în glumă, mai în serios, regizorul danez afirma că "a simţit un fior rece pe şira spinării" după prima vizionare a filmului. "E foarte posibil să fi făcut un film care să nu îmi placă". De ce? "Pentru că se apropie în mod periculos de estetica filmului american mainstream". "E sirop dublat de şi mai mult sirop. Parcă e un film făcut de o femeie."
Chiar şi aşa, Melancholia e o experienţă singulară din mai multe motive, care devin clare odată ce vezi filmul. Fie şi numai pentru amprenta profund personală pe care Trier o dă tuturor subiectelor pe care le tratează, chiar şi unul la fel de bătător la ochi precum sfârşitul lumii. Kiefer Sutherland, care afirma într-un interviu că a simţit colaborarea cu Lars von Trier la film ca pe "o educaţie", poate concluziona mai bine: "Există atât de puţini autori de cinema în zilele noastre. Iar Lars von Trier e în mod sigur unul dintre ei".
Melancholia a avut premiera în România pe 30 septembrie 2011 şi este distribuit la noi în ţară de Independenţa Film.