Betonul şi-a dobândit o conotaţie foarte peiorativă în societatea socialistă, când era echivalent, mai ales în forma pluralizată, de "betoane", cu arhitectura proastă, de duzină, construcţiile urâte şi cu un nivel utilitar foarte redus - cantitate vs. calitate. Poate că cele mai celebre betoane, cu toată deprimarea şi dezumanizarea pe care o implică prin impersonalitatea lor, sunt reflectate în cinema în Dekalog-ul lui Kieslowski. Scurtele panoramări ale cartierelor de blocuri comuniste contribuie enorm, în Dekalog, la crearea atmosferei, a dezolării generale şi sunt un decor perfect pentru derularea poveştilor, şi ele teribil de deprimante.
Ceva mai la Est, într-o altă ţară atinsă de virusul comunist - Ungaria, Gothár Péter preferă maniera virulent-satirică, dar subtilă, de a critica societatea falimentară în care trăieşte. După prăbuşirea dictaturii abordează un stil deprimant, într-o ecranizare a romanului A Részleg/Secţia, a scriitorului Bodor Ádám. Filmul e realizat în anii 1994-1995, dar proiectul lui Gothár datează încă din anii '80, când se petrece acţiunea. Filmările au loc în Ardeal, cu actori maghiari (Nagy Mari în rolul principal) şi români (Valentin Teodosiu, Mihai Dinvale, Ştefan Sileanu, Gheorghe Visu...), iar betoanele socialiste sunt, de data asta, nu blocurile de locuinţe din oraşe, ci hale dezafectate, dar încă locuite/folosite, în spaţii dezolante şi pustii. Filmul e parabola alienării, a îndoctrinării şi a marginalizării, e povestea absurdă a unor minciuni absurde, a unei călătorii absurde şi a unei aşteptări absurde, aşa cum a fost întreaga istorie a blocului comunist. E vorba de o femeie, angajată într-o uzină dintr-o ţară est-europeană, din blocul comunist, care obţine rezultate deosebite în cercetare în domeniul ei, în Franţa, şi e trimisă de conducerea întreprinderii într-un loc în care să-şi poată pune bine în practică rezultatele obţinute în urma cercetărilor. Asta e explicaţia ce i se dă, pentru că în realitate e trimisă departe pentru a fi pedepsită. Drumul spre locaţia, neclară, spre care e condusă femeia, se transformă într-o călătorie onirică spre şi într-un no man's land îngheţat şi pustiu, printre munţi şi văi pe timp de iarnă, într-un peisaj înnebunitor de ostil, ca pe o altă planetă, fără viaţă, dar unde vezi urme ale unei locuiri de odinioară - drumuri şi mai ales barăci din beton, părăsite, de multe ori fără geamuri, cu părţi dărăpănate, în care câte cineva încă mai trăieşte. Dialogurile fără noimă, un substrat sexual obsesiv şi care tinde în orice moment să explodeze, întregesc tabloul unui sfârşit de lume iremediabil.
Gothár s-a simţit întotdeauna acasă pe tărâmul oniric, dar în Secţia el îmbracă forme disperante, dezolante. Îmbracă forma societăţii care a marcat jumătate de lume, timp de peste o jumătate de secol, şi e o parabolă a unei societăţi opresiv-orwelliene.