Ca şi alţi regizori prezenţi în 2011 la Festivalul de Film de la Veneţia, Polanski a fost sedus de o piesă de teatru. În Carnage, regăsim un decor unic, actorii filmaţi în plan contra plan, existând loc liber pentru text şi jocul actoricesc... ca la teatru. Piesa Yasminei Reza (una dintre cele mai prolifice scriitoare franceze, laureată cu premiul Tony în 2009) a fost rebotezată Carnage şi a devenit un turnir actoricesc pentru un cvartet de excepţie. Textul, o mică bijuterie dramatică, a fost montat la Paris (Teatrul Antoine), Londra şi pe Broadway. Ceea ce pare să îl fi sedus pe regizorul Polanski, la această piesă, este dimensiunea crudă şi ironică a intrigii, cu accente suprarealiste, ca în filmul realizat de Luis Buñuel, El ángel exterminador (1962).
În Le Dieu du Carnage, dramaturgul francez porneşte de la o banală ceartă în curtea şcolii dintre doi puberi pentru a demonstra că societatea occidentală a păstrat, sub masca politeţii şi a convenţiilor, o violenţă inerentă fiinţei umane. Cu scriitura sa, cvasi-intuitivă, Yasmina Reza relativizează discursurile etice, devoalând limitele civilizaţiei vestice. Ca şi în cazul piesei Cui îi e frică de Virginia Woolf? de Edward Albee, cu o tematică asemănătoare, textul a fost ecranizat, reamintindu-ne că "drumul spre iad este pavat cu bune intenţii."
Două cupluri se reunesc pentru a discuta, aparent, un fapt banal, dar confruntarea degenerează, scoţând la iveală adevăruri dureroase. Lipsa de comunicare, incapacitatea de a fi părinte cu adevărat capătă accente comico-absurde în pelicula lui Polanski. Regizorul de origine poloneză a fost capabil să filmeze contrastul dintre decorul luminos al unui apartament de americani din clasa mijlocie şi întunericul declanşat de ura acestor patru persoane. Cuviinţa celor patru personaje, educate, se transformă într-un măcel verbal, îmbibat şi cu puţin whisky. Pulsiunile dintre cele două familii combatante generează alianţe neaşteptate: iniţial, cuplurile se susţineau reciproc, apoi, bărbaţii se aliază, femeile fac şi ele front comun, iar, în final, fiecare luptă doar pentru sine.
Şi... ca în teatrul clasic, regizorul a păstrat unitatea de loc, de timp şi de acţiune. Filmul a fost realizat în timp real, la amiază, într-un apartament din Brooklyn. Cu toate acestea, locuinţa poate deveni o ramă sufocantă, căci ceea ce rulează pe ecran, timp de 80 de minute, nu seamănă cu ceea ce se joacă pe scenă, în faţa spectatorilor. Dialogurile din film zboară dintr-o parte în cealaltă a camerei de zi, iar actorii par prinşi într-o cuşcă. Tragedia şi comedia sunt indisolubil legate în dialogurile ce devin adevărate împroşcări în obraz. Personajele se dezvăluie unele altora, convenţiile şi măştile pică, tensiunea acumulată creşte vertiginos. Ceea ce ar fi putut fi savuros devine deopotrivă grav. Kate Winslet îşi pigmentează partitura cu vărsături spectaculoase distrugând aranjamentul floral şi un album de artă al gazdelor, lăsându-se pradă unei crize de nervi. Tot ea îl etichetează pe Michael (John C. Reilly) drept "criminal" pentru simplul motiv că a aruncat în parc hamsterul fiului său.
Elegantul şi aristocraticul Christoph Waltz dezvăluie, cu mult farmec, cinismul avocatului corporatist şi îşi afişează cu ostentaţie dispreţul faţă de partenerii de dialog, vorbind încontinuu la telefonul celular, trădând substanţa reală a naturii sale. Personajul Alan este, de fapt, Alain Reille din textul Yasminei Reza, cel care a sugerat titlul piesei, prin replica sa: "Cred într-un singur Dumnezeu, al masacrului. Este singurul care guvernează incontestabil încă din negura timpului." ("Moi je crois au dieu du carnage. C'est le seul qui gouverne, sans partage, depuis la nuit des temps".)
La rândul lor, aparent calmi, soţii Longstreet - Jodie Foster şi John C. Reilly - sparg şi ei suprafaţa lăcuită a politeţii afişate iniţial şi ripostează amintindu-le constant "musafirilor" vinovăţia fiului lor violent. Penelope (Jodie Foster), cu nostalgii burgheze de secol XIX, amatoare de artă, se vede nevoită să facă apel la discursuri false despre violenţă şi pacifism încercând să ia apărarea fiului său care-şi pierduse doi dinţi în bătaia din curtea şcolii. Astfel, o Jodie Foster osoasă intră în conflict cu voluptoasa Kate Winslet, printr-un perfid joc al politeţii. Ea îi insultă pe toţi, începând chiar cu soţul ei, grăsunul bonom "tocat" şi de soacră şi de soţie.
Asistăm la un dans "de societate" în care cuplurile se desfac şi se refac. Regizorul Polanski denunţă femeia de tip "liberal", plină de moralism şi de feminism de paradă. Femeile dau tonul, ele sunt principala "ţintă". Aşa laşi, imaturi şi egoişti, soţii le urmează mişcările, împotriva voinţei lor. Unul cinic (Alan), celălalt copleşit (Michael) intră în sarabanda iniţiată de soţiile lor. Femeile îi solicită să facă pace, dar nevrozele îi îndepărtează şi mai mult. Cele două cupluri analizate în Carnage ne poartă cu gândul la unele personaje nevrotice ale lui Woody Allen, însă mai puţin reuşite.
Filmul se încheie circular, cu o imagine din parc, doar lumina ne arată că a mai trecut o zi. Acordurile puternice din tema muzicală (Alexandre Desplat) reamintesc spectatorilor că "iadul sunt ceilalţi", parafrazându-l pe existenţialistul Jean-Paul Sartre.
Regizor: Roman Polanski
Scenarist: Roman Polanski, după o piesă de Yasmina Reza
Muzica: Alexandre Desplat; Operator: Pawel Edelman; Producător: Said Ben Said
Monteur: Hervé de Luze
Distribuţia: Jodie Foster (Penelope Longstreet), Kate Winslet (Nancy Cowan), Christoph Waltz (Alan Cowan), John C. Reilly (Michael Longstreet), Elvis Polanski (Zachary), Eliot Berger (Ethan), Joseph Rezwin (Walter)