Filmul pompează combustibil suficient pentru a evidenţia diferenţele de opinii şi diferenţa dintre temperamentul şi caracterul (cum altfel, decât diametral opuse?!) celor patru protagonişti, însă insuficient pentru ca aceştia, într-un final, să ajungă la vreun consens. Cu atât mai mult cu cât întregul demers dramaturgic al lui Polanski, prin adăugarea unei scene finale în care se sugerează împăcarea celor doi copii, este practic anulat. Sigur că filmul vrea să reliefeze subţirimea liniei dintre maturitate şi infantilism, dintre solidaritate şi instabilitate conjugală, dintre capacitatea şi lipsa tactului în a rezolva o problemă banală - în general, o critică în cheie comică la adresa condiţiei părintelui într-o societate civilizată. Totuşi, alegerea regizorului de a finaliza prin acest ultim cadru pune mai degrabă la îndoială utilitatea întregii poveşti, decât validarea mesajului ei.
Un alt aspect discutabil îl constituie valoarea regizorală pe care cineastul o aplică filmului. Chiar dacă este o ecranizare a unei piese de teatru (Le Dieu du Carnage, a cărei autoare, Yasmina Reza, a contribuit şi la scrierea scenariului), cu o acţiune ce se desfăşoară aproape într-un singur spaţiu (şi în timp real), filmările personajelor în cadre separate, planurile generale cu adâncimea de câmp aferentă, banalul plan-contraplan şi câteva filmări mobile "în ceafa" actorilor, nu înseamnă o transpunere cinematografică competentă. Orice poveste permite plasarea unui dialog în afara imaginii (Polanski a avut cel puţin o ocazie de a spori efectul tragicomic al unei scene printr-o simplă schimbare a poziţiilor cuplurilor în cadru, faţă de cea prezentată pe ecran), precum şi de focalizare a unui detaliu semnificativ ori a unui gest fizic care să dea relevanţa unei reacţii (imediat) următoare. Astfel, Carnage nu e departe de un teatru filmat. Cu excepţia câtorva convenţii clasice de reprezentare cinematografică, spectatorul filmului nu vede povestea de pe ecran foarte diferit faţă de spectatorul de teatru.