Filmul debutează cu un episod de violenţă între doi copii: Zachary îl loveşte pe Ethan cu un băţ peste faţă, lovitură în urma căreia Ethan îşi pierde definitiv câţiva dinţi. Acest preambul prezentat în genericul de început al filmului este causa prima a carnagiului la care spectatorul urmează să asiste.
Familiile celor doi copii se întâlnesc pentru a purta o discuţie despre acest incident. Aroganţa stilată a lui Alan (Christoph Waltz) şi falsitatea fermecătoare a soţiei lui, Nancy (Kate Winslet), pe de o parte, şi mediocratitatea în care se scaldă voit Michael (John Reilly), plus condiţia de supraom la care aspiră soţia lui, Penelope (Jodie Foster), de cealaltă parte, sunt ingredientele acestui film delir care prezintă în detaliu graniţa subtilă dintre falsa amabilitate şi carnagiu şi trecerea constantă, nejustificată de o parte şi de alta a ei.
Ceea ce începe ca o conversaţie amiabilă se transformă treptat într-un veritabil măcel, din care nici unul dintre cele patru personaje nu are cum să se sustragă. De la diferenţele de opinie în ceea ce priveşte educaţia copiilor se ajunge la o vărsare, atât la propriu, cât şi la figurat, a problemelor lor de mariaj. Devine tot mai vizibilă ideea că fiecare trăieşte izolat în propria realitate şi, aparent, fiecare se străduieşte să fie înţelegător şi empatic cu aproapele său, însă, totul până la un punct. De la început şi până la sfârşit, masacrul, în care se angajează toţi cei patru, dar în care fiecare luptă pe cont propriu, este întrerupt fie de convorbirile telefonice ale lui Alan, fie de apelurile insistente ale mamei lui Michael.
Întreaga conversaţie a celor patru adulţi nu face decât să demonstreze lipsa de maturitate şi incapacitatea lor de a soluţiona o întâmplare, până la urmă comună, din viaţa propriilor copii. Dialogurile amabile şi purtarea corespunzătoare sunt rapid înlocuite cu o atitudine copilărească şi instabilă, jigniri şi gesturi necugetate. Telefoanele inistente ale mamei lui Michael parcă au rolul de a verifica jocul celor patru copii. Comportamentul adulţilor şi nivelul pueril pe care îl conferă întregii conversaţii plasează confruntarea lor la nivelul confruntării dintre copiii lor. Ei nu reuşesc să pledeze pentru statutul de om matur cu nimic în plus faţa de odraslele lor, doar armele pe care le folosesc diferă.
Un episod nostim este acela în care Nancy vomită în living-ul familiei Longstreet peste albulmele de artă ale Penelopei. Aceasta din urmă se arată cu mult mai afectată de albumul cu Kokoschka distrus decât de starea precară a lui Nancy. Jucăriile sunt bunul cel mai de preţ pentru un copil, iar ei sunt pregătiţi să lupte şi să sufere atunci când acestea le sunt luate. La fel cum suferă şi Alan după telefonul său mobil şi Nancy după parfumurile aruncate pe podea cu tot cu geantă de Penelope. Ei sunt nişte copii care deja au deprins simţul proprietăţii personale.
Micile răutaţi, dar mai ales ocazia de a-şi exprima, într-un mod brutal, sinceritatea sufletească, prin renunţarea la măşti şi coduri sociale, îi face să afirme că această zi - ziua în care au reuşit să fie ei înşişi - este cea mai urâtă / nefericită / mizerabilă zi din toată viaţa lor.
Dacă la finalul peliculei aveţi instinctul de a ridica mâinile şi de a oferi o rafală de aplauze actorilor, întocmai ca la un spectacol de teatru, există o explicaţie şi pentru acest gest. Carnage este o adaptare după piesa Le Dieu Du Carnage a scriitoarei franceze Yashima Reza. Roman Polanski optează pentru ecranizarea piesei într-o manieră care să facă posibilă metamorfozarea ecranului de cinema cu scena de teatru. Firesc... filmul-teatru nu se poate face, dar iluzia este cea care le hrăneşte pe amândouă.
Premiera oficială a filmului a avut loc în cadrul celei de-a 68-a ediţie a Festivalului Internaţional de Film de la Veneţia, din luna septembrie a anului 2011. Carnage a cules lauri de la critica de specialitate, ceea ce implică posibilitatea ca filmul lui Roman Polanski să devină unul dintre favoriţi la ediţia din 2012 a premiilor Oscar.