Ospitalitatea jovială a dlui Longstreet lasă loc unei lăfăiri - tot joviale - în porcenie faţă de propria soţie şi de femei în general. Delicateţea sufletească a dnei Longstreet (scrie cărţi, albumele de artă sînt ale ei) şi vederile ei luminate (despre educaţie, despre Africa) sînt atacate nemilos ca bovarisme, găunoşenii şi laşităţi. Scîrbos de la bun început - din momentul în care se înţelege că e avocatul unei companii farmaceutice -, dl Cowan îşi exhibă cinismul cu tot mai puţină reţinere pe măsură ce ciunteşte rezerva de whisky a gazdelor. Condamnată şi ea din start, în ochii spectatorilor, de însăşi profesia ei (bankingul), dna Cowan vomită, bea, rîgîie, se înduioşează de soarta hamsterilor abandonaţi, mai vomită un pic şi încearcă să distrugă telefonul care e sursa întregii bărbăţii a soţului, în timp ce dna Longstreet, mai puţin pricepută la castrări, sare pe-al ei cu pumnii. Dinţii rămîn totuşi în gură; în afară de vomă, doar nişte pantofi şi o poşetă mai zboară, iar nişte pantaloni pătaţi cad temporar în vine. Echipele iniţiale se desfac şi se refac de mai multe ori, fiecare combatant aliindu-se cu fiecare dintre ceilalţi trei, şi există mici pauze în care forţele se adună pentru o nouă rundă. Adaptat după o piesă de teatru de-a Yasminei Reza, filmul lui Roman Polanski e o dramă de idei derulată la o viteză ce-o transformă în slapstick intelectual.
Cu côté-ul său absurdist, acest huis-clos rezonează limpede cu alte filme de Polanski (începînd cu primele: Cuţitul în apă, Cul-de-sac), precum şi cu biografia lui recentă (aproximativ opt luni de arest la domiciliu), rămînînd însă un film relativ uşurel: mizantropia sa o fi ea riguroasă (nici o valoare nu rămîne nepusă la îndoială - nici cuplul heterosexual, nici dragostea părintească, nici noţiunile tradiţionale de "masculin" şi "feminin", nici variantele lor corectate politic, nici posibilitatea acţiunii altruiste de orice fel) -, dar e şi (mai mult de-un pic) autocomplezentă şi superficială în rigoarea ei. Cei patru protagonişti pretins-civilizaţi avînd la dispoziţie mai puţin de 90 de minute ca să-şi dea în petec la max., deci time fiind money, strip-tease-ul caracterial nu putea fi realizat dramaturgic decît printr-o marionetărie destul de brutală - nici un personaj nu putea fi lăsat să deschidă gura fără să-şi mai dea un pic arama pe faţă. Carnage reprezintă, de fapt, un teatru upper-middle-brow cît se poate de burghez - o cupă de frişcă-plus-şampanie-cu-aromă-de-vitriol, oferită unui public care nu poate proveni decît din aceeaşi categorie socială ca personajele şi care e suficient de rafinat încît să-şi procure amuzament din faptul că plăteşte pentru a fi porcăit. (Acesta e farmecul discret al burgheziei). Situaţia în care se găsesc personajele e, totuşi, îndeajuns de sugestivă încît să permită o oarecare diversitate hermeneutică: de pildă, pentru criticul Richard Brody, Polanski a făcut un film pe tema "indeterminabilităţii juridice" (cu cei patru alcătuind un fel de juriu care o ia razna încercînd să judece o infracţiune la circumstanţele exacte ale căreia - la ce anume s-a întîmplat între cei doi copii şi în capul fiecăruia din ei - n-are decît un acces parţial); cu alte cuvinte, un film prin care artistul comentează asupra repercusiunilor violente pe care propriul său delict sexual (soldat cu fuga sa din SUA) continuă să le aibă după 34 de ani; interpretare la care un cititor de-al lui Brody a răspuns cu o alta, focalizată pe ierarhia socială - cei situaţi mai sus (Cowanii şi copilul lor) îşi permit să lovească şi apoi să fie nepăsători pe faţă, cei situaţi mai jos (dl Longstreet vinde toalete) trebuie să fie drăguţi şi preocupaţi de artă şi de Africa.
Oricum ar fi, e cinema şi nu teatru la conservă: conflictele nu sînt dramatizate doar verbal, ci şi prin scriitura cinematografică a lui Polanski - prin felul în care e făcută împărţirea în cadre şi prin felul în care sînt compuse acestea, cu personajele cînd izolate, cînd grupate în diverse combinaţii şi atitudini, pe unul sau mai multe planuri spaţiale, într-o zonă sau alta a apartamentului, pînă la epuizarea tuturor combinaţiilor imaginabile şi a întregului potenţial de dramatism / diversitate vizual/ă oferit de situaţie.