De ce manager şi nu director în cultură? - Divanele FNT, 2011

În ultima sâmbătă a lunii octombrie 2011, am participat la prima întâlnire cu artişti din cadrul Divanelor FNT (Festivalul Naţional de Teatru). Dezbaterea s-a purtat în jurul întrebării "De ce am ales teatrul?", iar cei cărora le-a fost adresată au fost doamna Sanda Manu, David Esrig, Ioana Păun, Alexandru Măzgăreanu şi Peter Kerek, toţi regizori, renumiţi sau prezenţi cu spectacole în festival. Cea de-a doua întrebare a fost dacă sunt fericiţi cu alegerea făcută.

Fiecare a povestit cu umor despre cum a ajuns să dea examen la Facultatea de Teatru, ce i-a atras sau ce i-a împins spre această profesie, oameni care i-au marcat, anecdote, cum s-au format ca regizori după absolvirea facultăţii, în ce teatre şi cu ce actori au lucrat, ce i-a motivat, cum repertoriile erau impuse în anii '60, cum a devenit acum dificil pentru un tânăr regizor să fie acceptat de un teatru etc. Interesant a fost faptul că, de la un repondent la altul, poveştile au diferit foarte mult.

Amintirile "seniorilor" teatrului, cei pe care tânăra generaţie i-a studiat şi de la care a învăţat, erau foarte frumoase, senine, cu un aer de familie atunci când îşi aminteau de oamenii şi profesioniştii de teatru din jurul lor. Au menţionat bineînţeles şi cenzura anilor respectivi, deloc comodă pentru un artist, dar au recunoscut că într-o oarecare măsură tocmai asta i-a îndemnat spre un anumit tip de teatru şi le-a trezit ambiţia de a acţiona împotriva curentului politic. Doamna Sanda Manu a surprins spiritul vremurilor în care teatrul şi filmul jucau un rol extrem de important în propagarea unor idei politice şi care, în ciuda greutăţilor, i-a ajutat să devină mari "meseriaşi" în arta scenică - s-au înfiinţat multe teatre în acea perioadă, Teatrul de la Piatra Neamţ funcţiona ca o rezidenţă şi pepinieră pentru artişti ş.a.m.d.

Pe de altă parte, experienţele "juniorilor" erau presărate de probleme: nu sunt bani, nu avem spaţii, foarte greu ajungi la un director de teatru căruia să îi faci o propunere, nu mai există sentimentul de familie, finalul facultăţii pare să te arunce într-o junglă în care fiecare artist aleargă să "prindă" un proiect, o finanţare, un director. Cineva chiar a plâns povestind cât de greu îi este să facă, de 20 de ani, teatru independent. Şi o nouă întrebare a apărut: cum să fac "să pot intra în sistem", pentru că în sistem sunt teatrele profesioniste, cu aparatură tehnică, cu bani, cu echipe tehnice şi pentru că "m-am săturat să montez în baruri"? Părea că ne aflăm în faţa celebrelor măşti, una care plânge şi una care râde.

Ideea doamnei Alice Georgescu, selecţioner unic al festivalului, de a aduce împreună generaţii diferite a fost una foarte bună, pentru că ne-a ajutat să ne dăm seama cu şi mai mare acurateţe care este situaţia actuală. Bineînţeles că "seniorii" au încercat să îi încurajeze pe "juniori" să insiste, să meargă la directori, să lucreze, să îşi formeze ei trupe alături de care să exploreze, chiar şi fără bani, să îşi dorească să facă teatru, să nu alerge după succes aşa repede. Dar "juniorii" şi independenţii au mărturisit că entuziasmul nu şi l-au pierdut, numai că sunt într-o luptă sisifică pentru supravieţuire şi că pentru ei succesul înseamnă de fapt şansa de a monta şi de a se forma ca profesionişti într-un cadru adecvat.

Şi astfel ajungem la ideea de bază şi anume aceea că problema actuală nu este lipsa artiştilor talentaţi, ci ţine de sistemul cultural, de mecanismele în care cu toţii funcţionăm. Sunt probleme administrative şi legislative, de politici culturale şi management cultural. Atunci când am spus-o la dezbatere am simţit-o ca fiind primită cu o uşoară reticenţă, cu puţină suspiciune de a nu bate cumva în sensul unui nou control politic, pe care cei prezenţi îl cunoşteau foarte bine. Ori tocmai aceasta era direcţia: controlul ideologic a dispărut - care a fost un mobil şi o motivaţie şi pentru stat şi pentru artişti, dar ce am pus şi ce punem în loc? Toată lumea a subliniat importanţa artiştilor şi a publicului în actual artistic. Dar ce vrem pentru şi ce le oferim acestor artişti şi acestui public?

"Generaţia de aur" prezentă la dezbatere a fost surprinsă de atitudinea dezamăgită şi obosită a tinerilor şi s-a amărât. Ştiu că nu e prea atrăgător să încercăm să găsim răspunsuri şi în direcţia "mai tehnică" a culturii, dar e important să înţelegem că problemele enunţate au un nume! Impermeabilitate sistemului nu este cauzată de insuficienta sârguinţă cu care un tânăr regizor îl aşteaptă pe director să treacă pe holul teatrului şi nici măcar de lipsa banilor. E o problemă de politică culturală, de justificare şi clarificare a motivelor pentru care susţinem public arta, de crearea unui cadru în care artiştii să facă ce ştiu să facă şi în care să nu îi acuzăm că sunt artişti, de transparenţă - pentru că bani există şi la nivel local, de lipsa spaţiilor, a teatrelor de proiecte şi a teatrelor-gazdă, de lipsa unor rezidenţe artistice care să formeze profesionişti după terminarea şcolii, de management cultural şi de viziune!

Poate că aceasta este diferenţa fundamentală dintre un director de teatru şi un manager - dincolo de faptul că unul este numit, iar celălalt câştigă poziţia prin concurs. Dacă primul răspundea unei comenzi politice, unui repertoriu pe care trebuia să îl respecte, cel de-al doilea trebuie şi are şansa să vină cu o viziune artistică şi managerială, să gândească programe pentru tineri artişti, programe educaţionale (apropo de acest public atât de necesar artei şi care trebuie format), să creeze rezidenţe, să îşi formeze echipe valoroase.

Într-un studiu realizat în 2006 de către Fundaţia Culturală Europeană, România se poziţionează pe ultimele locuri în Europa Centrală şi de Est privind măsurile pentru susţinerea artei şi artiştilor, alături de Moldova şi Albania. Nici radiografierea disponibilă pe platforma culturalpolicies.net nu ne oferă circumstanţe atenuante.

La dezbatere nu s-a simţit niciun fel de conflict între generaţii, la nivel uman sau profesional. Nici eu nu cred în el. Dar s-a simţit o mare diferenţă de experienţe. Poate ar fi bine să ne gândim ce anume nu funcţionează şi ce putem face pentru ca tânăra generaţie să poată deveni la rândul ei la fel de mare ca cea de la care au învăţat.

Şi mai e un lucru interesant - faptul că în paralel cu Festivalul Naţional de Teatru 2011 se desfăşoară şi proiectul Cultura Activă, care tot prin dezbateri şi întâlniri încearcă să formeze o masă critică şi să analizeze aceste probleme, pentru ca ulterior, împreună cu autorităţile şi instituţiile statului, să încerce să găsească şi soluţii.