Liviu Ciulei (foto: Niky Wolcz)
Octombrie e o lună foarte specială, mă fascinează de fiecare dată. Începe cu spectacolul extravagant - acelaşi şi mereu altul - al culorilor miraculoase ale toamnei, în special în Nord-Estul american. Deşi ştiu că totul e mereu în permanentă schimbare, niciodată nu mi se pare atât de evident ca în octombrie. Iar la sfârşitul lunii, cortina de zăpadă se anunţă peste copacii dezgoliţi, care aşteaptă resemnaţi primii fulgi. Aerul miroase a pământ umed acoperit de frunzele cu nuanţe uimitoare, care, deşi uscate, par încă vii. Vara s-a sfârşit.
Îmi aduc aminte de întrebarea pe care Liviu Ciulei, mai în glumă, mai în serios, o punea toamna: Oare am plantat bine seminţele pentru primăvară? Şi realizez uimit că au trecut deja nouă ani de când ne-a părăsit, tot la un sfârşit de octombrie. Am scris atunci un text în amintirea acestui remarcabil artist şi prieten (de citit aici - nota LiterNet). Consider că importanţa uriaşă a lui Ciulei pe plan profesional a rămas insuficient sondată. Sper că istoricii şi criticii vor continua să exploreze. Îi suntem datori.
Câteva reflecţii personale:
,A fost iubit pe ambele maluri ale oceanului de generaţii de actori, regizori şi studenţi. Mulţi vorbesc despre întâlnirea cu Ciulei ca despre un moment esenţial, care le-a deschis drumuri nebănuite. Îmi dau seama ce mare şansă au avut tinerii care au studiat împreună cu el atunci, spre deosebire de azi, când, cel puţin în America, nu ar mai fi posibil. Cum a reuşit un gentleman ca el, un adevărat aristocrat al spiritului, să supravieţuiască în anii de teroare stalinistă, să accepte până şi teza leninistă a "moştenirii culturale", dar să o adapteze abil la adevărata cultură universală, să reziste în faţa încercării ceauşiste de a transplanta revoluţia culturală a lui Mao în România... până când a fost forţat să plece în exil?!
,Mă întreb ce s-ar fi întâmplat cu el azi, când actuala mişcare cancel culture împrumută aceleaşi tactici maoiste de care el fugise din comunism?
În America, Liviu a fost un european primit cu recunoaşterea pe care o merita şi s-a remarcat printre cei mai valoroşi regizori şi profesori. Mă tem că în lumea universitară americană de azi, sub inspiraţia noii revoluţii culturale, un profesor alb, venit din Europa cu o carieră strălucită, ar fi fost pur şi simplu eliminat.
,"Am fost nevoit să fiu mereu pe drumuri, să-mi folosesc timpul, energia şi creativitatea departe de casă ", l-am auzit spunând. Dar nu-şi plângea de milă, era un stoic care înfrunta greutăţile vieţii cu demnitate. Avea rezistenţa unui alergător de cursă lungă. Deşi rănit, nu l-am simţit niciodată învins.
***
Liviu era un prieten devotat şi o companie foarte plăcută.
Avea o delicateţe înnăscută, dublată de o răbdare de fier. Niciodată nu l-am auzit strigând, nici la maşinişti, pe care-i simpatiza, nici la actori, cu care avea o relaţie de iubire reciprocă. Dar era un maniac al detaliului, repeta un gest sau o mişcare de decor de sute de ori, până îi exaspera pe toţi, însă, cu magnetismul şi elanul său vizionar, îi convingea. Nu era deloc agresiv, nu provoca - opusul lui Pintilie, care adora, când eram împreună, să ne scoată din minţi pe amândoi, cu a sa caracteristică ironie, când afectuoasă, când maliţioasă, în funcţie de barometrul său interior, fragil şi sensibil. Liviu însă îl înţelegea pe Pinţi, cu infinită bunătate şi candoare, recunoscându-i geniul. Toţi trei aveam la vremea aceea cariere internaţionale intense şi eram foarte apropiaţi, deşi extrem de diferiţi. Poate de aceea nu a existat nicio urmă de competiţie între noi. Ciulei era artistul profund inovator, dar clasic, Lucian, răzvrătitul anarhic şi radical, iar eu, undeva între ei. Liviu era deschis şi sincer interesat de ce făceam noi, Lucian şi eu eram obsedaţi de proiectele noastre şi, implicit, atinşi de o formă de egoism acut, dar Ciulei reuşea să fie un catalizator tocmai pentru că nu se lăsa contaminat.
Era un om integru şi generos. Nu a preluat obiceiul atât de familiar în teatru de a-i vorbi de rău pe alţii. Prefera să se dea de exemplu pe sine, astfel ca nimeni să nu se simtă atacat, dacă avea ceva uşor neplăcut de remarcat. Pretindea că nu vede ce se ascundea sub masca pe care toţi o purtam în public (nu cea care ne apără acum de covid), dar căuta în spatele măştii ceva bun în fiecare.
Cred că şi-a însuşit cu succes sugestia lui Socrate că reuşim să-i vedem pe alţii doar dacă întâi ne vedem şi ne cunoaştem pe noi înşine. Avea convingerea că putem deveni mai buni când suntem împreună - un argument determinant pentru care simţim azi nevoia de reîntoarcere la teatru. Şi era uimit să constate că atât de des "bunele intenţii" de a ne dezvolta ca artişti se năruie, cum nu suntem capabili sa menţinem o calitate, dacă ne mulţumim mereu cu foarte puţin.
***
Liviu era un workaholic. Spunea: "Dacă nu muncesc, nu sunt bun de nimic. Valoarea muncii, în special în artă, nu stă în cantitate, ci în calitate". Workaholic am fost şi eu, dar cu întreruperi. Adesea, la finalul unui proiect simt că nu mai am pic de benzină în rezervor, că sunt într-un tunel, mai rău, într-un puţ de unde nu voi mai ieşi, că sunt terminat ca artist. Nu şi Liviu, care, după o premieră, se angaja cu totul, până la limita posibilităţilor, în următoarea aventură. Oare cum s-ar fi acomodat un temperament vulcanic ca al lui la situaţia de pandemie?
Încă o întrebare: daca Ciulei ar fi printre noi în situaţia de acum şi miraculos i s-ar propune să revină director la Bulandra, cum ar fi? Lumea s-a schimbat radical. Tăvălugul istoriei e în mişcare. Cuvântul calitate nu mai rezonează ca în timpul de glorie al acestui teatru. Ar mai fi găsit el soluţii salvatoare? Oare mai e nevoie de un asemenea vizionar? Quo vadis?
Închei tot cu octombrie, pentru că tocmai am citit poemul cu acest titlu al proaspăt-laureatei Nobel pentru poezie, Louise Gluck.
Versurile ei m-au făcut să mă gândesc la Liviu, pe care îl văd mişcându-se printre frunze, deşi ne-a părăsit acum nouă ani, tot în...
Octombrie:
"How privileged you
are, to be
passionately clinging to what you
love;
the forfeit of hope has
not destroyed you.
Maestoso, doloroso:
This is the light of
autumn; it has turned
on us.
Surely it is a privilege
to approach the end
still believing in
something."
