Şi filmul nu dezamăgeşte. Folosind acelaşi unghi subiectiv ca în primul, cu eroul privind şi vorbind, jucând direct cu camera, nu total ca la Pescuit..., intri imediat în poveste, în convenţie, regizor şi protagonist te iau şi pe tine cel din sală drept confesor pentru drama trăită.
Acţiunea se derulează în scurt, anunţată cadenţat cu inserturi cu ziua respectivă, de joi până luni, la întoarcerea acasă. Rotund, filmul începe în garsoniera modernă a eroului (Bogdan Dumitrache pe care îl ştiţi încă de la premiatul scurtmetraj Trafic) şi se termină tot acolo. Şi, între, este un drum acasă, la Hunedoara, în salonul de spital unde mama (Nataşa Raab foarte bună, cu gesturile ei delicate şi voce de copil) se reface după un atac cerebral. La telefonul mobil la care care Alex, personajul principal, fiul, apelează des şi în exces. Acasă, la masă cu tatăl moale şi blând sau în pat, singur sau alături de iubita care vine să îi fie alături.
Şi regizorul, cu atât mai mult cu cât filmul este inspirat de experienţa lui personală şi castingul e ales să semene mimetic cu familia sa, are curajul şi sinceritatea de a ne arăta tot traseul stărilor - de la îngrijorarea bruscă de început, plânsul, încordarea cu gâtul uscat când nu ştii ce te aşteaptă la capătul drumului spre casă, la enervare, furie chiar, nesomn, frica să vezi dacă respiră, multă tandreţe, dorinţa de a trece odată momentul şi să ştii că e bine, foarte frumosul - şi din păcate foarte scurtul moment - al dorinţei de a capta clipa, o poză, mama care după o criză deapănă amintiri din mica lui copilărie. Şi toate aceastea, în scene mici, decupează din realitate o poveste de viaţă universal valabilă. Căci, aşa cum spunea Păunescu, "fii bătrâni ce suntem cu părinţii bătrâni", pe măsură ce trece timpul şi rolurile se inversează, devenind părinţi îngrijoraţi ai propriilor noştri părinţi, povestea atinge pe toată lumea. Mai ales finalul.
Chiar dacă are câteva stridenţe, scene cu multă vorbărie ce devine iritantă pe moment, unghiuri subiective nenecesare uneori, o linie previzibilă dacă eşti atent la ce spune la început un personaj, o oarecare impudoare în salonul de spital şi o voită probabil neimplicare emoţională, filmul trebuie văzut. Pentru poveste, pentru modul cum e realizat - frumos, curat, cu mişcări lente de cameră, pentru doza de umor şi absurd cu care e pigmentată povestea (asistenta - "Stai că îţi dau o pastiluţă - de la ea din geantă - e foarte slabă, eu iau în fiecare zi"), pentru grupul de mari actriţe pe care Sitaru reuşeşte să le înghesuie în salonul de spital, pentru finalul care stă ascuns în noi toţi - "Nu acum, dar, cândva, tot o să fie".