Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Három nővér / Trei surori

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Poate mâine se va întâmpla ceva - Három nővér / Trei surori la FNT 2011


noiembrie 2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
O plictiseală mare cât Moscova mereu invocată agită nervii celor trei surori care se visează aristocrate şi distinse. Dar Moscova e departe, aşa cum departe este orice întâmplare care ar putea să le arunce pe Olga, Maşa şi Irina din sfera arbitrarului total într-un circuit al vieţii depline. Din disperarea că nu se întâmplă nimic, că viaţa nu le pune în situaţii care să provoce o disperare autentică, "poetică", femeile îşi regizează singure tot felul de înscenări care să le provoace o mică emoţie de moment. Inimile se mişcă pentru o vreme, corpul cunoaşte din când în când senzaţia plăcută a tensiunii - intervine jocul periculos al unui adulter, emoţia unui flirt niciodată dus până la capăt, ba apar chiar şi semnele unui stres extrem odată cu incendiul nimicitor.
 
Realitatea celor Trei surori cehoviene este, însă, că toate aceste mici fulguraţii, care ar putea culmina cu revenirea la Moscova dacă viaţa ar avea bunăvoinţa să fie un pic altfel, se topesc înainte ca în ele să se producă o transformare radicală. Mici acumulări de tensiune şi eliberarea nedorit de bruscă a ei - asta e tot ce se întâmplă vreodată în Trei surori. Crizele, accesele ocazionale de isterie sau ameninţările patetice cu sinuciderea au loc nu din cauza celebrului "preaplin" al sufletului rus, ci tocmai pentru că se caută mereu încărcarea acelui spaţiu gol, despre care ştim deja că nu va fi niciodată umplut cu ce aşteaptă ele - Moscova, dragostea, poezia (vieţii), distincţia socială etc.

În montarea propusă de Andrei Şerban în cadrul Festivalului Naţional de Teatru din 2011, cele trei actriţe de la Teatrul Naţional din Budapesta (Olga - Dorottya Udvaros, Maşa - Judit Schell, Irina - Eszter Ónodi) ilustrează perfect scheletele caracterologice ale surorilor Prozorov. Ele, spre deosebire de cele mai multe fiinţe umane care au populat vreodată planeta, nu se află în căutarea fericirii, contrar a ceea ce am putea crede urmărind încăpăţânarea cu care se agaţă de numele unui oraş sau de prestanţa unui grad militar. Nu, Olga, Maşa şi Irina nu se află în căutarea fericirii, ele vor şi aşteaptă, pur şi simplu, să se întâmple ceva. Că acel ceva produce exaltare sau suferinţă cumplită, nu mai contează, dar ce bine ar fi numai să se întâmple!

Nu se întâmplă. Aşa că, pentru a acoperi aceste absenţe, în casa surorilor se vorbeşte tare şi afectat - astfel apare Olga pentru prima dată, vorbind răstit şi cu zâmbetul pe buze despre moartea de acum cinci ani a tatălui. Din când în când, pe aici se mai ţipă şi uneori se înscenează mici tablouri cu mize lirice, cum este, de exemplu, momentul în care Maşa îşi face apariţia cu capul complet acoperit de un şal strălucitor, recitând Puşkin. Printr-o astfel de mască, în care şalul funcţionează ca metaforă a "poeziei vieţii", Maria Prozorov încearcă să suprapună unui sine disfuncţional şi sărăcit iluzia unei existenţe superioare. Degeaba se mimează, însă, sugestii funebre, căci acestea sunt mereu sabotate de micile accidente ale vieţii "aşa cum e ea" şi care nu oferă nici mari bucurii, nici nenorociri producătoare de paradoxuri.

Regia lui Andrei Şerban subliniază imposibilitatea (incapacitatea?) celor trei femei de a ieşi din ceea ce nu putem şti dacă este "datul" lor ontologic sau un şir de întâmplări mecanice care le paralizează definitiv instinctul fericirii. În actul al II-lea, chiar şi felul în care este reprezentată iarna reflectă această interminabilă inerţie. Dar iarna nu este grotescă - sunetul aspru al viscolului este mai mult monoton decât înfricoşător, chiar dacă el îi aminteşte Maşei de tatăl decedat, iar secvenţa cu fulgii de zăpadă pendulează undeva între poezia inerentă unei clasice puneri în scenă a iernii şi teroarea conştientizării faptului că acest peisaj nu face decât să adauge şi mai multă plictiseală peste cea care s-a adunat deja. Densitatea zăpezii e egală cu cantitatea de toropeală care le fixează insurmontabil pe cele trei în acelaşi spaţiu de unde viaţa se vede infimă.

Echipa de la Teatrul Naţional din Budapesta are actori extrem de vitali în reprezentarea lipsei de vitalitate, capabili să redea prin jocul lor marca cehoviană a sterilităţii şi a oboselii vecine cu lehamitea. Andrei Prozorov (István Znamenák), "geniul" familiei, este primul la care ratarea este cu atât mai accentuată cu cât traseul său părea cel mai promiţător. Pentru că nimănui din familie nu îi e dat să ajungă la Moscova, nici Andrei nu mai ajunge la Moscova pentru a preda la Universitate, aşa că se mulţumeşte cu cântatul la vioară după incendiul distructiv sau cu plimbatul căruciorului. Nataşa (Piroska Mészáros), soţia lui prost-crescută şi batjocorită de celelalte femei din familia Prozorov, este singura care reuşeşte să acţioneze într-un fel şi să aibă o "evoluţie" în registrul oricum îngrădit al ideii ei despre viaţă. Totuşi, îngroşarea trăsăturilor ei creează un context pleonastic atunci când acestea sunt reflectate şi prin costumaţie - nu era nevoie de haine atât de sugestiv triviale şi ridicole (jacheta roz sau blana de damă decăzută) pentru a-nţelege unde se situează singura femeie care dă viaţă în această piesă.

O altă opţiune discutabilă din punct de vedere scenografic este reprezentarea copiilor soţilor Prozorov prin două jucării Mickey Mouse, poate pentru a sugera că şi ei moştenesc de la părinţi lipsa de contur a identităţii, dar cei doi "maimuţoi" nu se potrivesc cu nimic din restul decorului. În schimb, scena hibernală pe care am amintit-o deja, dansul fragil al unei Maşe uneori învăluite în obscuritate, baloanele care sugerează visul mobilităţii sau sufrageria albă şi perfectă în ordinea ei, cu perdelele tremurând a promisiunea unei tihne îndelungi, creează insule autentice de poezie în mijlocul monotoniei care ameninţă toate vieţile din piesă.
 
Întorcându-ne la femeile sterpe din piesă, trebuie spus că Dorottya Udvaros o construieşte pe Olga menţinând-o pe tot parcursul spectacolului într-o fervoare vizibilă, dar permanent reprimată. Viziunea lui Andrei Şerban asupra Olgăi nu o duce pe aceasta, din fericire, în zona tipologiei nefuncţionale din punct de vedere dramatic a femeii puternice şi capabile să îşi manevreze singurătăţile, dar nu e transformată nici într-o "fată bătrână" ale cărei lamentaţii pot fi suspectate de show de bâlci.
 
Sora cea mai mare este prima care se supune unui ritm existenţial pe care îl detestă, lipsit de imprevizibilităţi şi de pasiuni, dar toropeala ei în faţa viitorului nu este mai puţin cruntă. Inteligentă şi sensibilă - dar numai faţă de durerile ei şi ale altor "suflete alese", Olga pozează uneori într-o femeie fragilă şi plină de o iubire de care nimeni nu are nevoie. "Eu una aş accepta să mă mărit cu oricare bărbat", spune ea, dar ironia şi cinismul care o traversează în mod evident în relaţionarea cu ceilalţi infirmă de la început ceea ce ea susţine într-un acces melodramatic. Emoţiile ei vin numai la mâna a doua, prin urmărirea îndeaproape a surorilor care cunosc la un moment scurte ieşiri din destinul anodin sau prin încercări de apropiere prea brusc retezate (de Verşinin sau cumnatul Kulîghin). Olga vrea neapărat să îşi păstreze aura de martiră rece care, chiar dacă vizitată uneori de senzualitate, are datoria şi orgoliul de a rămâne nepătată. Căci, dacă ar descoperi cu adevărat că şi pe ea o iubeşte cineva, Olga nu ar mai avea de ce să se plângă monoton şi indistinct, şi dacă nu ar mai avea de ce să se plângă, s-ar dărâma chiar miza întregii arhitecturi a personajului.
 
Maşa (Judit Schell) şi Irina (Eszter Ónodi) fac, spre deosebire de sora lor, un ocol inutil pentru a ajunge şi ele acolo unde Olga fusese întotdeauna - în sterilitatea acceptată cu atât mai greu cu cât, la un moment dat, viaţa părea să ofere şi altceva. Temperamentală şi cu chef de înscenări poetice, Maşa rămâne cumva la fel de mediocră în adulter ca şi în căsătoria cu plicticosul profesor Kulîghin. Dragostea pentru "maiorul îndrăgostit" schimbă ceva pentru un timp, după care totul se reaşează în matca pe care Maşa, lipsită de tăria cerebrală a Olgăi, nu a vrut să o vadă. Partenerul ei, actorul Róbert Alföldi joacă perfect rolul militarului care emite variaţiuni plate pe tema interminabilelor ghinioane universale. Interpretul îi refuză personajului său orice nuanţă, pentru ca nu cumva să credem că discursul său alunecă realmente în metafizică, iar această construcţie nu poate fi decât lăudabilă, căci numai aşa se menţine cu adevărat în registrul derizoriului cehovian.
 
Irina, în lipsa oricărui atribut distinctiv, vorbeşte mult şi năvalnic, iar corpul ei agil şi atletic funcţionează la fel ca sfârleaza primită în dar de la copilărosul sublocotent Fedotik. Intervenţia ei din finalul piesei ne proiectează o mezină înduioşătoare prin persistenţa cu care practică evazionismul, căci pleodaria ei pentru muncă, aceeaşi cu care apare şi la începutul piesei, este doar anunţul definitiv al faptului că nimic nu se schimbă şi nu se va schimba. Poate se va mai întâmpla din nou cândva ceva care să facă inima să vibreze, dar apoi, ghinion, tot la cercul vicios se va întoarce, căci aşa e viaţa... Solionîi şi Tuzenbach se alătură şi ei cortegiului sumbru al celor incapabili să îşi ţeasă prezentul şi proiectând, în absenţa lui hic et nunc, o posibilă fericire viitoare. Dar orice ambiguitate este spulberată de replica nevoit crudă din final a bătrânului Cebutîkin: "Totuna-i!" Noroc cu Anfisa, bătrâna doică şi singurul personaj care la final îşi poate afirma cu sinceritate şi cu naivitate fericirea. Fericirea cuminte de a avea o bătrâneţe fără griji.
 
Spectacolul Trei surori, prin care Andrei Şerban se păstrează la nivelul talentului care l-a făcut celebru, este o manifestare dramatică despre care nu poţi să spui că îţi "place". Nu e nimic de plăcut, ci doar de consemnat la final, că da, aşa e, nu ştim pentru ce suferim, dar "dacă am şti..." Poate că teatrul lui Cehov înseamnă predarea în faţa derizoriului, dar regizorul nu se apleacă, la rândul lui, cu deriziune asupra lumii pe care o proiectează. Personajele pe care le vedem pe rând ridicole şi exaltate sunt expuse înaintea noastră datorită curiozităţii fie pătimaşe, fie temătoare, a unui regizor care vrea să ştie împreună cu actorii săi. Şi care ne pune în faţa întrebării: Cât de viitoare este fericirea enunţată şi niciodată materializată? Trei sute de ani, dă Verşinin pronosticul. Până atunci, Moscova, a noastră şi a surorilor, rămâne departe, iar noi şi ele din ce în ce mai departe de şansa de a ne articula prezenţa în lume.

Trei surori de A.P. Cehov,
regia Andrei Şerban,
Teatrul Naţional Budapesta, Ungaria
Olga: Dorottya Udvaros
Maşa: Judit Schell
Irina: Eszter Ónodi
Andrei Sergeevici Prozorov: István Znamenák
Natalia Ivanovna, logodnica şi mai apoi soţia lui Andrei Sergeevici Prozorov: Piroska Mészáros
Feodor Ilici Kulîghin, profesor, soţul Maşei: János Kulka
Alexandr Ignatievici Verşinin, locotenent-colonel: Róbert Alföldi
Baron Nikolai Lvovich Tuzenbach, locotenent: Bence Mátyássy
Vasili Vasilievici Solionîi, căpitan: Tamás Szabó Kimmel
Ivan Romanovici Cebutîkin, medic militar: László Sinkó
Alexei Petrovici Fedotik, sublocotenent: Dávid Szatory
Vladimir Karlovici Rode, sublocotenent: Tibor Fehér
Ferapont, uşier: Frigyes Hollósi
Anfisa, bătrâna doică: Mari Nagy.



 Toate articolele despre Három nővér / Trei surori
 Toate articolele despre Festivalul Naţional de Teatru, 2011


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Beatrice Lăpădat


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer