După încântătoarea transformare a lui Ivan Turbincă în genialul one-Iureş-show Absolut!, întâmplată în vara anului 2011, Alexandru Dabija îşi continuă călătoria în lumea poveştilor lui Creangă cu Capra cu trei iezi, prima premieră 2012 a Act-ului. Un spectacol scurt (o oră), în 5 personaje (lup, capră, ied 1, ied 2, ied 3) şi nesfârşite feluri de mâncare (în ordinea apariţiei pe scenă, ţuică, răcitură cu hrean, ciorbă de cocoş cu ardei iute, sarmale moldoveneşti, vin, cârnaţi & friptură), cu text simplu şi multiple versiuni-live ale şlagărului Trei iezi cucuieţi, uşa mamei descuieţi. Simplu la vorbă, amplu la bucate, discret-deştept la regie, pofticios-rafinat la interpretare actoria, hiper-pofticios şi vast-bucuros la receptare public. Mică bijuterie de gând şi stil.
Sub-intitulat Un studiu gastronomic, spectacolul e marketat ca un bun prilej de a observa că "moartea este, invariabil, însoţită de haleală. Cei ce rămân, mănâncă pentru că traiesc". Şi, aparent, despre haleală vorbim. Mai precis, despre haleala de parastas, acea desfăşurare de proporţii giganteşti care însoţeşte moartea pe plaiurile mioritice. Cu vorbele salivânde ale unuia dintre iezii proaspăt decedaţi, tânjind fără speranţă la bucatele ce-i omagiază trecerea: "Face mama o mâncare la supărareee!!!". În Capra cu trei iezi se mănâncă aşa cum se bea în Scrisoarea pierdută de la Comedie, montată de acelaşi Dabija: dincolo de orice nevoie, dincolo de orice plăcere, dincolo de orice limită, până la pierderea cunoştinţei şi conştiintei, până la dizolvarea oricărei urme de umanitate, până la moarte şi dincolo de ea.
Dar spectacolul sapă încă mai adânc în moravurile înconjurătoare. Obicei tipic creştin, atent decorat cu coliva de rigoare, parastasul lui Creangă & Dabija e punerea în scenă perfectă pentru o răzbunare ca la carte. Dinte pentru dinte, sânge pentru sânge, orgie culinară pentru orgie culinară, crimă pentru crimă. Curat creştinesc!
Înarmată cu plan de revanşă decupat parcă din Columbo (ştim who did it de la bun început, aşteptăm cu înfrigurare doar să vedem cum o să fie dat în vileag criminalul), mama-capră Emilia Dobrin (ce formidabil sună în interpretarea ei de dor şi jale Trei iezi cucuieţi!) îşi construieşte răzbunarea cu minuţie diabolică, încununându-şi victoria cu o colivă servită iezilor săi şi publicului chiar la picioarele răposatului lup (un Andi Vasluianu de zile cu roşu în calendar!). Când vorbim de iezi, vorbim şi de cei duşi (Costică Draganescu la pijama cu dunguliţe alb-bleu şi Florin Dobrovici la "treling"), cât şi de cei rămăşi (Mihăiţă Calota, la doliu regulamentar). Câtă savoare marqueziana în această fantastică aducere împreună a foştilor şi prezenţilor la un pahar de plastic abundent încărcat cu prăjitură crucificată!
Revenind la contemporanele moravuri naţionale, o vorbă despre intriga principală a poveştii şi piesei. În căutare de hrană şi sânge, un lup bine-informat îşi preschimbă vocea şi interpretează la uşă iezilor cântecul pe care mama acestora îl prestabilise drept cod de siguranţă pentru deschiderea zăvorului. Deşi toţi trei ştiu vorbele invocaţiei magice, nici unul dintre ei nu-şi mai aduce aminte melodia. Doar cel tânăr simte impostura, o strigă cu voce tare, dar, când e rugat de fraţii săi să îşi argumenteze reacţia, e incapabil să aducă probe în favoarea sa.
Această mică întâmplare adună în ea cam tot ce se poate spune semnificativ despre felul care în care ne raportăm astăzi la tradiţii, fie ele legende, cântece, obiceiuri. Ştim versurile, dar am uitat muzica. Ştim gesturile, dar am uitat mişcarea. Ştim ritualurile, dar am uitat sensul. Coajă fără miez. Priveghi fără căpătâi. Un fel de a fi aşezat pe neant.
Poate că acesta este scopul esenţial al demersului lui Alexandru Dabija de a dramatiza câteva dintre cele mai faimoase poveşti româneşti într-o serie de spectacole ce sunt şi vor fi găzduite de Teatrul Act: dorinţa de a regăsi sensul. Repetând vorbele, vom dezgropa, pesemne, muzica.