Reconstituită pe scena intimă de la Teatrul ACT, Capra cu trei iezi a lui Creangă devine un spectacol minimalist, delicat psihologic şi care, studiu gastronomic fiind, printre altele, înlocuieşte pantagruelicul à la Silviu Purcărete cu plăcerea vorbitului despre mîncare.
Formula montării evită succesiunea cronologică a poveştii originale - ceea ce, în punerile în scenă "obişnuite" ale Caprei cu trei iezi (în teatrul de copii şi de animaţie) nu se prea întîmplă; nici morala poveştii, dimensiunea ei educaţională (partea cu cei mici care au numai de suferit dacă nu-şi ascultă părinţii şi oamenii răi care-şi primesc mereu pedeapsa), nu mai are cine ştie ce importanţă în varianta de la Teatrul ACT. Capra (Emilia Dobrin) îl invită pe Lup (Andi Vasluianu) la parastasul celor doi iezi (Constantin Drăgănescu şi Florin Dobrovici) pieriţi de moarte tragică. Spiritele iezilor încă bîntuie, cît se poate de întrupat pe scenă, cu plăceri şi pofte gastronomice, iar istoria morţii lor este refăcută pas cu pas, narată, de-a lungul întregului spectacol, printre scufundări cu delicii în reţete moldoveneşti de sarmale, răcitură de cocoş sau porc, ciorbă de găină, şi lamentări ale celor rămaşi în viaţă (Iedul cel mic e jucat de Mihai Calotă), cîntecelul Caprei cu Trei iezi cucuieţi... devenind, în vocea Emiliei Dobrin, o doină-bocet.
Reconstituind aproape în manieră de roman poliţist intrarea Lupului, prin vicleşug, în casa Caprei, cine, cum şi de ce a deschis uşa, spectacolul construieşte, în paralel cu desfăşurarea de forţe culinare, un reţetar al răzbunării, pregătită cu la fel de multă migală precum mîncărurile pomenite. Nu prin exces alimentar dus dincolo de orice limite moare Lupul, nu mirosul sarmalelor şi al cîrnaţilor care se încălzesc pe foc, sub nasurile spectatorilor, e cel care rămîne să plutească în sală, ci gustul dulce al răzbunării. Sînt feluri şi feluri de cruzime - cea transparentă, restituită prin povestire, a Lupului, dar şi cea subtilă, îngropată sub strategiile de cucerire şi sub aparenţa de fragilitate ale Caprei, expusă ca substanţă însăşi a spectacolului. Un spectacol lipsit de spectaculos, de altfel, în măsura în care trăieşte exclusiv din forţa de reverberaţie a cuvîntului rostit pe scenă şi din rafinatul joc actoricesc, care transformă pedepsirea celui ce-a încălcat cutuma, în acelaşi timp, într-o lecţie de viaţă, un transfer de înţelepciune de la mamă la fiu. Părtaş la materializarea răzbunării, Iedul cel mic trece testul maturizării.
Alexandru Dabija are deja în spate o istorie a tratamentului teatral aplicat unor basme, unul dintre spectacolele din această aproape "serie" (care cuprinde Absolut! după Ivan Turbincă, Oo! după Punguţa cu doi bani, Înşir'te mărgărite de Victor Eftimiu), Telefonu', omleta şi televizoru', făcut la Rîmnicu Vîlcea, fiind o explorare nu a vreunui basm în sine, ci a funcţiei basmului şi povestirii în lumea contemporană. Într-un anume fel, aceasta e, în mod particular, direcţia urmată şi în Capra cu trei iezi. Aşteptăm cu nerăbdare ca Alexandru Dabija să se ocupe, în stilul lui ironic-serios, şi de atitudinea poporului român faţă de chestiunea proprietăţii, aşa cum reiese din balada Toma Alimoş.