Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Capra cu trei iezi

Omerta cea tenebros curgătoare - Capra cu trei iezi


Observator Cultural, ianuarie 2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Există regizori care citesc la nivelul excepţionalului literatura, dramatică ori nu. Există o alchimie bizară care face ca un autor de spectacole, un director de scenă să fie dublul perfect al unui (poate mai multor) autor(i) de literatură în cel mai beletristic înţeles al cuvîntului. Nelăsînd la locul lui decît spiritul, fiindcă litera, dacă nu s-a transformat în fiinţă pe scîndură, în eon - monadă scenică de să-ţi vină s-o alinţi cu diminutivul Mona, ca mai demult un optzecist ieşean, atunci chiar nu mai rămîne prin zgura imperiului decît cine ştie ce pigmeu de funcţionar al dramaturgului (prin extensie, al scriitorului), chestie care îl enervează teribil, cum ştim, pe Radu Afrim. Pe bună dreptate.

Şi uite aşa, nu ştiu critic ori eseist mai potrivit pentru Mihail Sebastian sau M. Blecher decît acelaşi Radu Afrim, alt spirit geamăn cu al lui Caragiale, pe lîngă cel al lui Anton Tauf şi ar mai fi nume de notat. De pildă, dubletul Ion Creangă - Alexandru Dabija. Acum, nu mi-e clar dacă faptul că şi Ozana ("cea frumos curgătoare", nu-i aşa?), şi Bistriţa (cea destul de stătătoare pe la Bicaz, locul de obîrşie al lui Dabija) ajung, pînă la urmă, în Siret, ori că realitatea că de la Bicaz pînă la Humuleşti e de ajuns să dai o fugă prin Munţii Neamţului cale de vreun ceas (mă rog, nu călare pe Pisicuţă), motivează evidenta cumetrie de spirit dintre regizor şi povestitor. În orice caz, însă, pruncii spectaculari năşiţi de opera celor doi ţin nu doar de teatrul de cea mai bună calitate, dar şi de sclipirea de geniu care asimilează mărgica pierdută în tină haznalei cu bani.

Parcurgînd fără grabă geografia povestirilor lui Creangă (NB: eu tot aştept să-i vină rîndul şi Poveştii poveştilor!), după Oo!, de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, şi după Absolut!, de la Act (primul spectacol plecînd de la Punguţa cu doi bani, al doilea - de la Ivan Turbincă), Alexandru Dabija a ajuns, tot sub umbrela teatrului din subteranele Căii Victoriei, şi la Capra cu trei iezi.

Eseu scenic care păstrează titlul originar. Probabil pentru că s-ar fi putut numi la fel de bine Chiriţa cu trei iezi, Lady Macbeth cu trei iezi ori, de ce nu, Clanul moldovenilor. Dabija ne anunţă orientativ (să-l credem pe cuvînt?, n-am greşi ca lupul care-a crezut tot aşa capra?): "Studiul pe care îl propun este în primul rînd unul gastronomic, pentru că moartea este, invariabil, însoţită de haleală. Cei ce rămîn mănîncă pentru că trăiesc". În fapt, ceasul de spectacol-cercetare este cel de la pomana iezilor celor mari (Costică şi Florin, din moment ce sînt interpretaţi de Constantin Drăgănescu şi de Florin Dobrovici). Ambii - primul, bombănitor ca piticul Morocănosul, al doilea, masiv, dar pacifist - se învîrt ca nişte fantome rămase cu acte-n regulă în castelul natal, prin peisajul propriei comemorări.

Ba vizibili, ba invizibili, ba în halou luminos, ca sfinţii, fără a fi covîrşitor marcaţi de "marea trecere", că doar sîntem de pe lîngă apa Siretului, nu de pe lîngă a Sebeşului, alături de marea capră (citeşte preoteasă) a răzbunării (Emilia Dobrin), pregătesc pedeapsa pentru crimă, ca pe un soi de apendice sine qua non al praznicului. Pentru a sublinia varianta de interpretare geto-latină a marii crăpelniţe de sub Pietricica, elementul fundamental de decor rămîne masa întinsă ca paralele, pînă la infinit (unde paralelele sînt băncile de lemn din laturile mesei, iar infinitul - la două şchioape de vîrful nasului, cam pe unde se termină luminişul şi-ncep crengile spectatorilor). Meciul direct se dispută între Lup (Andi Vasluianu) şi Iedul cel mic, Mihăiţă (Mihai Calotă), Capra orchestrînd uşor plictisită, uşor frustrată (a fost ceva între ea şi cumătru?, dacă da, atunci chiar sîntem în normalitate...), uşor călcată pe nervi de cursul cutumei. Cum naşul e "gingaş la stomac", pe aici se va şi opera, cu otravă, nu ca-n poveste, ca să se conchidă cu ton de înţelepciune ancestrală: "De la dafin i se trage". Vorba blestemului tinerei şi focos-credulei ţigănci a lui MRP: "Să-ţi văz dafinu' pe gură".

Zis şi făcut. Frunze de laur, aşadar, pentru cumătrul laureat cu moarte, fiindcă a încălcat legea famigliei, a pus capetele rînjite ale lui Costică şi Florin pe pervazul ferestrei, a umplut casa de sînge şi a agăţat maţele-n cui. Cum ar veni: cine-atîrnă maţele altuia-n cui cu maţele-n cui va sfîrşi.

Ar rămîne, totuşi, senzaţia de nehotărîre de după spectacol. Poate unde, am impresia, Alexandru Dabija nu pare a se fi decis cine e, pînă la urmă, ordonatorul principal de credite semantice.



 Toate articolele despre Capra cu trei iezi


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Doru Mareş


Alte articole

 Un thriller culinar - Capra cu trei iezi, Oana Stoica
 Sarmalele ca parabolă a răzbunării - Capra cu trei iezi, Iulia Popovici
 În cautarea sensului pierdut - Capra cu trei iezi, Mihai Brezeanu
 Bucătăria românească te bagă-n groapă - Capra cu trei iezi, Dan Boicea
 Lupul, victima sarmalelor în Capra cu trei iezi, Dan Boicea
 Toate articolele despre Capra cu trei iezi


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer