Vei simţi că priveşti cum se construieşte o lume - Tineri la repetiţii

Cifra, litera, mişcarea, linia, fiecare, separat, executată ca la carte, dar fără trăire, sunt nimic. Omul zilelor noastre este alb-negru sau, în cel mai bun caz, mono-color. Nu v-aţi întrebat de ce după un concert fantastic sau după un meci de fotbal spectacol, după o predică ce pare a-ţi clarifica toate întrebările sau o expoziţie de pictură ce îţi taie respiraţia simţi că aceşti oameni care produc toate acestea sunt "ne-oameni"?
 
Aceşti "ne-oameni" nu par a fi mulţumiţi niciodată. Un ton mai sus, o inflexiune a vocii mai altfel, aproape insesizabilă pentru simţurile neşlefuite, le poate aduce linişte pentru o clipă. Încearcă din nou. Urcă mereu dealul, iar dacă piatra se rostogoleşte, sunt bucuroşi să o ia de la capăt. Cu forţă. Cu smerenie. Cu toţii. Ca armate spartane care se sprijină, se completează, se bucură şi iar se apucă de muncă. Ei construiesc lumi colorate cu harul care parcă le curge din degete. Iar harul se descoperă celui care "învaţă să îndure fără să murmure, fără să cîrtească, învaţă să dăruiască fără să i se mulţumească, învaţă să jertfească şi fără să i se recunoască".
 
Undeva, acest har începe şi apoi creşte, se amplifică nemăsurat. Din singurătatea cămării lor interioare şi se învolbură şi, capătă, acolo unde se întîlnesc 2-3-50 de astfel de învolburări, energii greu de exprimat prin cuvinte. În relaxarea aparentă a repetiţiilor începe tot ceea ce este vizibil.
 
Repetiţiile sunt un fel de gaură a cheii aparţinînd unei uşi suficient de larg deschisă încît să se scurgă spre tine această stare şi, în cel mai fericit caz posibil, să te cuprindă, foamea de har. Cu care să pleci injectat pentru toată viaţa. Din acel moment, insişti să fii mai bun. Şi mai bun şi mai bun şi mai bun, ştiind că perfect nu vei putea fi niciodată. Dar mai bun, da... Şi ai convingerea că te vei putea depăşi pe tine. Continuu...