Tineri la repetiţii - Hedda Gabler, regia Andrei Şerban la Festivalul Naţional de Teatru, 2012

Site-ul Liternet.ro, în parteneriat cu FNT, au prilejuit şi în 2012 întâlniri magice dintre tinerii pasionaţi de teatru şi repetiţiile unor mari spectacole din festival. Îmi face o nespusă plăcere să vorbesc despre asta.

Dacă pentru noi, cei care de-abia păşim cu sfială în sala de teatru ca într-o biserică a sufletului nostru, spectacolele (în special, cele cu adevărat bune) sunt ca nişte mici slujbe cu preoţi invizibili, a fi prezent la o repetiţie de dinaintea spectacolului, la un act de finisare a acestuia, este un moment unic. Preotul despre care vorbeam, adică regizorul, păşeşte şi el în scenă, interacţionând cu actorii, dând indicaţii, oprind şi derulând spectacolul conform unor legi care se află undeva dincolo de privirea lui. Pentru noi, cei care stăm ascunşi în întunericul dulce al publicului, tot procesul e un spectacol în sine şi e uimitor cum, a strivi corola de minuni a lumii, adică a nu te lăsa furat de vraja convenţiei (pentru că eşti adus în realitate când regizorul intervine), devine mai plăcut şi mai interesant decât a pătrunde mintal şi spiritual în ceea ce-ţi oferă teatrul la finalul repetiţiilor... Ca să nu mai vorbim de componenta educativă pe care o are un astfel de eveniment.

Spectacolul Hedda Gabler, de Henrik Ibsen, în regia lui Andrei Şerban - aşa cum ni s-a arătat nouă sâmbătă după-amiaza (27 octombrie 2012) la repetiţie - e un spectacol puternic, în care spectaculosul (înţeles ca vizual suprarealist) este înlocuit cu forţa de interpretare a unor actori nemaipomeniţi. Deşi durata reprezentaţiei poate părea riscant de lungă spectatorului încercat de scepticism, orice plictiseală sau monotonie este cu succes evitată prin crearea unui ritm aproape perfect între momentele de tensiune dinamice, cele calme, interiorizate, momentele amuzante şi cele care fac din această piesă o dramă. Drama aparţine personajului eponim, Hedda (în interpretarea minunată a Imolei Kézdi), o femeie, ale cărei rădăcini ereditare înfipte în tărâmul războiului şi al gloriei îi dictează nevoia unui destin excepţional, nesuportând mediocritatea, banalul, ipocrizia. Din această cauză, capricioasa Hedda se zbate în interiorul unei lumi în care a pătruns prin căsătoria cu respectabilul, dar plicticosul erudit, Jörgen Tesman (Bogdán Zsolt), încercând să-şi ţină în frâu caracterul excentric care se manifestă de cele mai multe ori prin răutate, sadism sau teribilism, toate sub acoperirea unui şarm irezistibil. Peste aceasta, intervine conflictul social mascat dintre Ejlert Lövborg, un fost bun prieten (iubire) al Heddei şi soţul ei, Ejlert devenind victima circumstanţelor nefaste, mânuite, în parte, şi de Hedda (îşi pierde lucrul cel mai preţios, manuscrisul, şi odată cu el, raţiunea de a trăi, Hedda punându-i pe tavă soluţia suicidală). Nu e de mirare, astfel, că sfârşitul Heddei, simţindu-se cu adevărat singură într-o lume căreia nu-i aparţine, este marcat şi el de un gest voluntar, încununat de excepţionalul la care ea râvnea.

Atmosfera spectacolului, cea care te ţine în priză pe tot parcursul lui, este marcată de relaţiile dintre personaje, foarte bine legate. Toţi actorii au şansa, mai devreme sau mai târziu, să strălucească, şi o face, fiecare, în felul său. Meritul actriţei, care o interpretează pe protagonistă, stă în graţia şi în firescul modului ei de a interpreta, cel care şi face să îngheţe sângele spectatorilor când ea se joacă nonşalant cu pistoalele tatălui său. Tesmanii (Jörgen, soţul Heddei şi mătuşa lui, Julie) sunt oameni extrovertiţi, la limita comicului. Thea Elvsted, cea care pretinde dragostea şi admiraţia lui Lövborg şi mai târziu, chiar a lui Tesman, este o femeie slabă, simplă - simplistă şi naivă în trăirile ei, în comparaţie cu Hedda. Judecătorul Brack este singurul care seamănă oarecum Heddei, prin calmul său şi aparenta bonomie, dar el ascunde de fapt un şantajist escroc. Într-o lume în care Hedda părea cea desprinsă de tipare, la finalul spectacolului, polii se inversează, ea rămânând unică în sinceritatea ei, fiind sortită morţii.

Decorul spectacolului, un salon verde care îşi schimbă perspectiva în funcţie de acte, e completat cu ingeniozitate de culoare transparente, care lasă să se vadă personajele spionând, şi un hol plin de frunze de toamnă, prin care spectatorii trebuie să treacă la început pentru a ajunge la locurile rezervate publicului. Cu toate că reprezentaţia e în limba maghiară (supratitrată în română), emoţiile trec de bariera limbajului. Pe lângă performance-ul la care am asistat, a vedea un regizor în acţiune e o desfătare, purtând cu ea impresia unui sacrilegiu - de parcă ai asista la ceva intim, nepermis, atunci când regizorul dă indicaţii actorilor sau modifică sunetul sau lumina. Experienţa este unică şi binevenită, pentru care, noi, tinerii prezenţi mulţumim!