Deşi recitalul a constituit miezul de putere al zilei, eu am rămas foarte plăcut mişcată de tot ce s-a întâmplat pe parcursul repetiţiilor (al doilea eveniment de acest tip organizat de către LiterNet în compania lui Alexandru Tomescu, primul împreună cu Trioul Strad, alt minunat prilej de descoperit insight stories de pe scenă şi din exteriorul ei). Am ascultat lucruri pe care nu le-aş fi putut asculta (în variantă nemijlocită de tehnologie, live, cu urechile bine ciulite) în alte condiţii, de pildă un fragment al cvartetului neterminat al lui Schubert, interpretat lentissimo, într-o obsedantă introspecţie a actului muzical ce a trasat dimensiuni nebănuite ale compoziţiei, scoţând la iveală bijuterii ascunse în ritmul melodic ce părea scos din realitate. Ascultasem deja o variantă la fel de obsedantă a cvartetului Kronos a acestui Quartettsatz în do minor de Schubert, însă acea variantă îmi transformase gândurile într-un soi de haos hibrid, iar confuzia ce pusese stăpânire pe mine m-a determinat să fug atunci când auzeam termenii "cvartet neterminat" şi "Schubert" alăturaţi. Şi i-am auzit, iar reacţia mea de moment a fost "oh, nu", însă ce a urmat apoi mi-a dovedit că e nevoie uneori de revenirea asupra unor aspecte pentru a le pătrunde cu adevărat sensul: de data aceasta, în mod straniu şi inexplicabil (deşi nu e nici straniu, nici de neexplicat, interpretarea a fost imaculată), piesa neterminată a lui Schubert mi-a plăcut enorm.
Vorbind de acele insight stories, la primele repetiţii, cele cu Trio Strad, am aflat lucruri cu efect de descreţire şi de dezîncruntare cotidiană, precum faptul că tatăl lui Alexandru Tomescu (pianistul Adrian Tomescu) a făcut experimente à la John Cage, motiv pentru care avea un borcan cu tot felul de piuliţe, şuruburi şi lucruri adiacente pe care le folosea la concerte. Prilej tocmai bun de frustrare pentru A.T., care, fiind copil şi căutând noi modalităţi şi instrumente de joacă, ar fi vrut să dea iama în acel borcan magic, dar tatăl său îl apostrofa spunându-i că nu poate atinge acele piuliţe pentru că erau "pentru concert". Un soi de aer spiritual, totemic, înconjura acel borcănaş, ce a rămas în memoria violonistului ca un spaţiu interzis, conţinând elemente importante, de neatins. Iar duminică am aflat tot de la el, după interpretarea "lento obsedanto" a cvartetului lui Schubert, că e uşor să cânţi singur, dar atunci când vine vorba de a te integra într-un grup instrumental, trebuie să rezonezi pe deplin cu ceilalţi participanţi, pentru a obţine o armonie prin eforturi comune. Astfel că întreaga provocare constă în a-i auzi pe cei de lângă tine, în acelaşi timp tu cântând exemplar, însă încercând să asimilezi tonalităţile şi să atingi o desăvârşire a creaţiei pe care o abordezi într-un mod unificat, coerent.
Multe alte explicaţii şi lucruri amuzante au fost spuse în cadrul acestor repetiţii, dar voi păstra puţin mister pentru a vă face curioşi şi pentru a testa singuri efectul acestor incursiuni în universuri muzicale de bun augur în decursul repetiţiilor ce vor avea loc în perioadele următoare.
Ad Libitum au lansat, în pauza concertului la timp de crepuscul, primul lor CD, numit Primus, ce conţine piese meşteşugite de Haydn, Beethoven, Sibelius. Iar concertul de iniţiere a fost absolut minunat, cvartetul interpretând piesa lui Schubert pe care am menţionat-o, K 465 al lui Mozart, preferata mea din acea seară, Cvartetul de coarde op. 59 nr. 3 în Do major de Beethoven, iar la sfârşit finalul lucrării Călăreţul de Haydn.
Nu am menţionat până acum faptul că acest concert are o nuanţă dulce-amăruie, dulce pentru universul pe care îl deschide, amăruie, pentru cel pe care îl lasă în urmă, fără a îl pierde din vedere. Vorbesc de faptul că acest Ad Libitum Quartet a fost reîntregit prin prezenţa lui Alexandru Tomescu după pierderea prim-violonistului Adrian Berescu. În memoria acestuia, pentru a îl onora şi pentru a nu lăsa acest proiect să dispară, cvartetul continuă în această formulă.
Când se opreşte muzica, lasă-ţi sufletul să cânte. Am citit în repetate rânduri aceste cuvinte scrise pe prima pagină a programului. E adevărat, atunci când muzica se opreşte, când repertoriul din acea zi s-a terminat, armoniile universale îi continuă ritmul imperturbabil, integrând muzică şi oameni în cadrul lor celest. Nu ştiu ce aş putea adăuga, cred că ar fi mai bine să închei cu două înregistrări mai vechi a cvartetului în formula veche. Aceasta:
şi aceasta: