După precedentul Il Caimano (lansat în Italia înainte de alegerile din 2006), în care fusese foarte acid la adresa lui Silvio Berlusconi, Nanni Moretti a lucrat mai multă vreme la un film despre papalitate. Nu puţină lume presupunea că acesta nu va omite măcar aluzii la recentele scandaluri sexuale din sânul Bisericii Catolice sau că lipsa de credinţă a regizorului (recunoscută în interviuri) va da nota dominantă.
Dar Habemus papam nu e un film care să inspire controverse, deoarece e mut ca o lebădă în privinţa furtunilor care au zdruncinat Biserica Catolică (parcă temându-se să nu supere pe cineva), ateismul autorului topindu-se în teama eroului de a accepta o responsabilitate pentru care nu se simte pregătit.
Nanni Moretti pare să fi dorit mai degrabă un film despre credinţă, nu despre instituţia Bisericii Catolice. Habemus papam exprimă propriile sale îndoieli şi întrebări despre credinţă proiectate pe figura emblematică a papei, care e aici personaj fictiv, umanizat tocmai pentru că regizorul e interesat de calitatea credinţei ce îl face pe reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ să fie altfel decât ceilalţi oameni.
Nu întâmplător, Moretti a ales să interpreteze rolul psihanalistului adus degrabă la Vatican pentru nişte şedinţe-fulger care să-l vindece pe papă de frică şi să-l ajute să încheie ceremonia (până noul papă nu iese în balcon să salute mulţimea, ceremonia nu e socotită încheiată iar conclavul rămâne sechestrat în palat).
Dacă în mod curent un terapeut ar aplica poate o metodă de desensibilizare, punându-l pe pacient să se confrunte cu ceea ce îi provoacă panica, ce să faci în cazul de faţă? Cum ar putea psihanaliza, prin comparaţie atât de prozaică şi de ridicolă chiar, să liniştească spaima celui ales să fie firul scurt al oamenilor cu Dumnezeu?
Întâlnirea dintre cei doi se numără printre cele mai reuşite momente din film, dar umorul ei doar sugerează o direcţie pe care filmul n-o mai aprofundează.
Reducându-i-se vertiginos spaţiul de manevră - nu poate să-l întrebe pe pacient nici despre copilărie, nici despre părinţi, nici despre vise, fantasme ori dorinţe neîmplinite, deci nu-l poate întreba aproape nimic! -, ce poate face psihanalistul? Să-l întrebe suav şi comic (o şi face): "Aveţi probleme cu credinţa?"
Dacă Moretti nu ironizează nicio clipă credinţa, papalitatea sau Biserica Catolică, el trimite mici săgeţi spre psihanaliză, după care uită şi de ea şi orientează filmul pe un făgaş neaşteptat.
Expediat de psihanalist în oraş, la fosta soţie a acestuia care e tot psihanalist, noul papă scapă de sub pază şi evadează. Deşi ideea fugii papei e inedită, ce se întâmplă pe urmă nu are aerul să dea prea multă consistenţă poveştii, ci doar să îi permită lui Moretti să construiască nişte momente memorabile - mai ales cel în care prelaţii sunt antrenaţi într-un campionat de volei (după ce înainte construise un alt moment memorabil - cel al votului.).
Dar dincolo de amprenta vizuală a acestei secvenţe, care e ideea? Readucerea cardinalilor printre oameni nu rezolvă problemele pe care cineva le-ar putea avea cu credinţa, unde eşti numai tu cu conştiinţa ta şi cu Dumnezeu.
În ciuda senzaţiei că te face să simţi că îţi oferă mai puţin decât sperai şi decât ar fi putut da, Habemus papam merită văzut măcar pentru Michel Piccoli care face unul dintre cele mai bune roluri masculine din ultimii ani.
Faţă de privirea posacă (probabil jucată, ca să-şi păstreze spaţiul vital), pe care i-am văzut-o într-o dimineaţă ploioasă de decembrie în hotelul berlinez unde venise pentru Premiile Academiei Europene de Film, Michel Piccoli pur şi simplu iradiază în film.
Nu are nevoie de replici pentru că pur şi simplu este personajul. Felul în care îşi duce corpul până la cele mai mici celule îl face să fie pe ecran cardinalul a cărui bunătate şi curăţenie transpar prin piele, dar care - poate tocmai pentru că e atât de bun - e cuprins de o spaimă incredibilă că nu e demn să fie papă.
Faptul că Michel Piccoli nu a luat Premiul de interpretare la Cannes (unde l-a luat prima dată în 1980) este nedrept pentru actorul care în decembrie a împlinit 86 de ani, dar văzut prin lentila filmului acest lucru e complet irelevant. Premiul lui Michel Piccoli a fost tocmai acest rol care rămâne cu spectatorul mult timp după ce a văzut filmul şi indiferent dacă filmul i-a plăcut sau nu.
Nu ştiu dacă a existat vreo intenţie din partea lui Moretti sau a lui Piccoli, dar actorul emană aceeaşi bunătate şi pare să aibă şi aceeaşi statură cu Papa Ioan Paul al II-lea. Aceste lucruri îl fac să îţi fie cu atât mai drag şi pentru acest lucru Nanni Moretti a reuşit poate, pe alte coordonate, mai mult decât şi-a propus.
Habemus papam
regia: Nanni Moretti,
cu: Michel Piccoli, Nanni Moretti, Jerzy Stuhr, Renato Scarpa, Margherita Buy.