În rolul Papei, îl descoperim pe Michel Piccoli, unul dintre cei mai importanţi actori europeni ai tuturor timpurilor, o somitate a acestei meserii, care, la 86 de ani, cât avea la momentul filmărilor, este pur şi simplu electrizant, afişând în relaţia cu camera acelaşi gen de relaţie magnetică care l-a făcut celebru de-a lungul deceniilor în capodopere de Alain Resnais, Jean Renoir, Louis Malle ori Luis Buñuel. În rolul purtătorului său de cuvânt, un alt "greu" al Europei, polonezul Jerzy Sthur, unul dintre favoriţii lui Krzysztof Kieslowski, regizorul ale cărui filme ar merita citate în orice comentariu contemporan al Bibliei. În fine, în rolul psihanalistului chemat de urgenţă la Vatican pentru a încerca să remedieze "defecţiunea" celui menit să fie Papă îl avem pe regizor în persoană ce joacă un personaj mustind de ironie atât la adresa meseriei sale, cât şi la cea a celui pe care ar trebui să-l vindece.
Să-l vindece de ce? Aceasta-i întrebare. Scăpat din încorsetările birocratice ale palatului şi tradiţiei, Piccoli evadează pe străzile Romei asemeni lui Audrey Hepburn în Roman Holiday cu mai bine de jumătate de secol în urmă. Audrey fugea de rolul de prinţesă şi de plictisul etichetei aferente, Piccoli de cel de Papă şi de imensa responsabilitate asociată. Amândoi preferă strada castelului, prospeţimea aventurii previzibilului unui destin trasat cu rigla, căutarea răspunsului. Şi amândoi ştiu că, la capătul acestui drum întortocheat, ceţos, nesigur, ar trebui să se găsească, de fapt, pe sine. Văzându-l pe Piccoli cum priveşte cu poftă de copil, cu ochi largi şi simţurile treze toată banalitatea fermecătoarea a vieţii, realizezi că, de fapt, călătoria aceasta spre sine, subiect de comedie romantică în epocă lui Audrey şi a lui Gregory Peck, subiect de comedie social-politică în epoca postmodernismului vag-stângist şi ceva-mai-puţin-vag-agnostic, e, de fapt, un exerciţiu cu public-ţintă universal.
E drept, e interesant de imaginat posibilitatea ca liderii politici ai lumii noastre să facă, câteodată, exerciţiul de a se plimba anonim pe străzi, fie şi noaptea, fie şi deghizaţi. Aşa, pentru păstrarea unui soi de legătură cu masele. Dar poate că încă mai interesant de meditat e cum stăm cu propriul nostru drum, cu relaţia cu propria noastră viaţă, cu strada, cu banalităţile fermecătoare ce ne înconjoară, cu propriile noastre vise, talente, meserii jinduite, planuri, cu noi înşine, până la urmă.
Farmecul filmului e că pune multe întrebări şi nu oferă aproape nici un răspuns. Nu e limpede dacă habemus papam. Dar până acolo, până să răspundem la întrebarea asta grea şi vastă, până să îndreptăm privirea, ocheanul, degetul, pistolul înspre acolo, noi, noi ce răspundem dacă Cineva, vreodată, de exemplu noi înşine, ne va/vom întreba: habemus vita?