De ieri rândurile mă cheamă, mă bat pe umăr şi mă trag de urechi pentru că nu am obiceiul să las lucruri baltă. Cu atât mai mult cu cât e vorba de un film-surpriză şi abia aşteptam să-mi împărtăşesc impresiile...
Este o coada infernală la sălile "mamut" de la UGC Châtelet-Les-Halles. Am crezut că lumea se înghesuie la unul dintre blockbuster-urile lunii. Constat că mă înşel: majoritatea s-a decis să vadă acelaşi film ca şi mine, film pe care îl aştept de când am auzit că Jean Dujardin a bătut palma să creeze surpriza sezonului cu un film mut: The Artist.
Sala în care intru e mare, peste 350 de locuri. Nu-mi vine să cred, este atât de plină că n-ai unde arunca un ac! Am improvizat cu mersul la film, sălile tip uzină de la Les Halles nu mă încântă, dar nu mai aveam răbdare să aştept până filmul ăsta ajunge la o sală mai mică.
Cu o săptămână înainte văzusem Drive, care m-a bântuit câteva zile: o muzică stilizată atent aleasă, un sunet foarte 80's, minunat sincronizat cu o imagine şi o lumină frumos lucrate, care amintesc de un perfect shooting de modă. Nu m-am înşelat, toţi prietenii din modă au muzica pe repeat atât la joburi cât şi pe iPhone-uri şi se vorbeşte doar în cod Drive de câteva luni încoace.
În cu totul alt registru al esteticii vizuale, însă la fel de studiat şi de atent lucrat, The Artist părea prin excelenţă un proiect imposibil şi fantasmagoric: un film mut alb-negru realizat de francezi în 2011. Jean Dujardin a crezut mai întâi că e vorba de o farsă sau de o idee fixă a regizorului şi prietenului său Michel Hazanavicius. Mai apoi a fost cucerit de provocare şi s-a implicat total în proiect ca şi Bérénice Béjo, soţia regizorului şi partenera lui Dujardin din deliciosul OSS 117, care e partenera lui şi în acest film.
Jean Dujardin a debutat în celebra serie de televiziune Un gars, une fille, interpretându-l pe Jean "Loulou", stereotipul francezului într-o serie de scene scurte din viaţa unui tânăr cuplu. Cunoscut mai ales pentru rolurile sale comice (Brice de Nice) sau Hubert Bonisseur de La Bath din cele două comedii OSS 177 realizate cu Hazanavicius, Dujardin este considerat unul dintre cei mai importanţi actori "populari" francezi actuali. (Întotdeauna m-a agasat clasificarea forţată dată de oamenii de cinema francezi care au nevoie să pună etichete pe tot. Chiar dacă a fost remarcat mai mult pentru comedii până acum, nu are nimic de-a face cu aşa zişii "actori populari" cum ar fi un Christian Clavier, Michel Blanc, Edouard Baer sau Danny Boon. Nu aş putea compara seria OSS 117 cu, de exemplu, seria Les Bronzés cum nu aş putea compara o prăjitură făcută cu unt cu una făcută cu margarină).
Umorul decalat combinat cu autoironia şi un estetism vizual recognoscibil şi rafinat ating în cele două comedii ale lui Hazanavicius o calitate care nu se vede des în producţiile franceze din ultima vreme. Dujardin mi-a plăcut de când făcea sketch-uri, este un actor pudic care are puterea de a surprinde de fiecare dată cu o emoţie nouă, ascunsă cu graţie în cutia lui personală de sentimente. În afară de realul său talent de comic pe care Hazanavicius a ştiut să-l exploateze şi să-l dezvolte în mod savuros în filmele precedente, Jean Dujardin a adus de data aceasta dovada unui talent de mare actor, jucând în zona sentimentelor profunde şi a jocului pur, transmiţând toată forţa rolului prin gestică şi limbaj corporal, fără puterea şi încărcătura cuvintelor.
"Scoţând cuvintele, rămâne esenţialul: jocul şi emoţia pură, o expresie foarte senzuală şi personală" spune el. În The Artist îl creează pe George Valentin, star al filmului mut, care decade odată cu apariţia filmului vorbit din refuzul categoric de a se adapta timpurilor moderne. Eroul este un amestec de Douglas Fairbanks şi Gene Kelly care se reinventează prin Dujardin cu imaginaţie, umor şi o originalitate remarcabilă. Şi cum un film mut fără poveste de dragoste nu este un film... scenariul curăţă de praf o idee veche care rămâne foarte actuală - "nous ne voyons jamais les choses telles qu'elles sont, nous les voyons telles que nous sommes" zicea Anaïs Nin.
Un actor devenit cunoscut în arhetipuri de roluri de "gura bogată", Jean Dujardin dovedeşte că este mult mai mult de atât iar consacrarea lui internaţională se face cu un rol... mut!
Bérénice Béjo, fosta parteneră din OSS 117, parcă coborâtă direct dintr-un film mut hollywoodian, redă la perfecţiune şi în detaliu stilul starletelor epocii prin Peppy Miller, oportunista care nu zice niciodată nu şi ştie bine să-şi sesizeze şansa. Luminoasă, emanând o energie vitală, tinereţe, şi în acelaşi timp învăluind în tandreţe fiecare apariţie pe ecran, Peppy te cucereşte fără drept de apel prin prezenţa ei molipsitoare. Scena în care îmbracă doar o mânecă a fracului lui George Valentin imaginându-şi că el o ţine în braţe este marcantă şi înduioşătoare. Chiar dacă e pe undeva o citare a unor scene de Chaplin, devine prin talentul actriţei o scenă proprie, a ei, din care izvorăşte dragoste şi poezie.
Scenariul, fidel tradiţiei scenariilor marilor filme mute, e presărat cu surprize care evită cu grijă orice artificiu "contemporan". The Artist putea fi făcut în 1927 şi ne creează iluzia că aşa s-a întâmplat. Departe de a părea un clişeu nostalgic sau o reconstituire forţată, este mărturia în imagini cum din vechi se poate face nou cu dragoste, aplomb, profesionalism şi încredere.
Nu este aici vorba de o experienţă "arty" pretenţioasă cu cei doi actori dragi regizorului care îl înţeleg intuitiv. Dorindu-şi să facă un film mut de mai mult de 10 ani, Hazanavicius s-a inspirat din Murnau şi Fritz Lang, din comediile slapstick mute, şi a făcut un film serios, gândit, construit şi în acelaşi timp accesibil. Realizând o idee care l-a urmărit ani de zile, el a creat o tendinţă, neînscrindu-se în nici una din tendinţele până acum la modă, rămânând în afară lor dar manifestând cu putere o latură nouă, un aspect proaspăt şi, acum, cu atât mai mult modern. În momentul în care toţi regizorii doresc să facă uz de cât mai mult (efecte 3D, explozii, maşini, efecte speciale, filmări extravagante, etc...), Hazanavicius a realizat cu puţin o perlă rară, cu o extremă parcimonie de mijloace, fiecare ales cu mare grijă.
Un moment de graţie - a fost surprinzător să simt cum atâta lume, fascinată de povestea de pe ecran şi stăpânită de liniştea incredibilă din sală, nu mai încerca nici măcar să atingă cutiile de popcorn sau să deschidă sticlele de apă gazoasă sau de Cola Light. De frică să nu deranjeze momentul unic prin care treceam. Unanimitate!
Nu vă spun nimic despre muzica lui Ludovic Bource, din plăcerea de a vă lăsa să o descoperiţi şi să gustaţi un mic fragment ca începutul unei călătorii minunate într-un univers fascinant.