Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Artist, The

Artistul, emoţia şi americanii - The Artist


BeWhere!, martie 2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Independent de faptul că The Artist a luat Globuri de Aur şi la Oscar, filmul este deopotrivă spectacol cinematografic elegant şi zglobiu şi un moment de reconsiderare a emoţiei din poveştile filmice. În 2011, la Cannes, necunoscutul Michel Hazanavicius, regizor francez de parodii cu spioni, a bulversat şi a sedus un festival întreg cu filmul său mut, alb-negru, o declaraţie de dragoste dedicată cinema-ului american de la începutul secolului trecut, pentru care actorul Jean Dujardin a câştigat şi premiul de interpretare. 

Şi ca într-un basm cu a fost odată ca niciodată, filmul lui Hazanavicius, un improbabil succes pe hârtie şi un imposibil business pentru producători, la vremea proiectului, iată că a răsturnat ordinea mondială a cinematografiei şi va trăi fericit până la adânci bătrâneţi.  Da, exagerez. Dar, atunci când The Artist clatină reţetele şi prejudecăţile, aşteptările şi pretenţiile unor spectatori foarte diferiţi, de la specialiştii din industrie şi criticii de film, până la cinefilii fini şi consumatorii de blockbustere - filmul devine un fenomen.

George Valentin, un star din filmele mute de la sfârşitul anilor '20, trebuie să facă faţă apariţiei sunetului, inovaţie scandaloasă şi trivială în epocă, motiv de declin pentru foarte mulţi artişti, cum este şi cazul lui, însă o binecuvântare pentru tinerii actori care se adaptează natural la această bizarerie, cum este cazul lui Peppy Miller (Bérénice Bejo, soţia lui Hazanavicius) a cărei ascensiune se petrece odată cu succesul filmelor vorbite.


Drumurile celor doi se întâlnesc într-o poveste de dragoste foarte duioasă şi naturală, care se desfăşoară în convenţiile filmului mut, cu restricţiile exploatării imaginii corpului, impuse de codul Hays. Este foarte interesant şi curios cum un dans repetat, în rutina dublelor pe care cei doi actori trebuie să le execute, poate acumula atâta emoţie şi poate rezona fantastic cu resorturile melancolice din fiecare spectator. Sau cum e posibil ca o singură scenă atât de simplă să emoţioneze atât de mult?  Tânăra actriţă, pusă pe gânduri de tulburarea Actorului în scenele de dans mai sus amintite, se cuibăreşte în haina lui din cabină într-o îmbrăţişare de o candoare incredibilă, chiar un moment erotic extrem de elegant şi de puternic.


Hazanavicius a filmat The Artist în studiourile de la Hollywood, Dujardin şi Bejo au repetat numărul de dans în studiourile în care Debbie Reynolds şi Gene Kelly au repetat pentru Singin' in the Rain, personajul lui Dujardin a zăcut bolnav în patul lui Mary Pickford, actorii au filmat în ritmurile muzicilor anilor '20, iar personajul George Valentin are împrumuturi de la figurile clasice şi populare ale vremii, Douglas Fairbanks, John Gilbert, Max Lider, şi câteva accente ale lui Gene Kelly. Filmul rămâne un exemplar unic de piesă omagială a vremurilor de aur a cinematografului, un exerciţiu meseriaş lucrat cu toate convenţiile şi aproape toate mijloacele vremii (mai puţin faptul că a fost filmat color iniţial pentru paleta de griuri care sprijină foarte bine mizanscena) şi un spectacol actoricesc fabulos.

Nu merită insistat pe ideea că filmul cu sunet nu ar fi avut acelaşi impact. Arta seducţiei spectatorului nu este concepută de vorbe, voci sau de zgomote (pe care le foloseşte Hazanavicius foarte adecvat); vrăjirea şi emoţionarea spectatorului sunt construite cu gesturi mici şi expresive, cu zâmbete limpezi şi oneste, cu vulnerabilităţile corpurilor sau, dimpotrivă, cu exuberanţa unor gesturi ample ale celor doi actori principali. Dujardin şi Bejo electrizează ecranul şi seduc spectatorii de la primele gesturi până la dansul ultim, pentru că filmul mizează pe gesturile naturale şi emoţionante, aparent învechite, şi pe personaje, doar aparent, demodate. Pariul este câştigat. Da, poveştile cinematografice se pot întoarce la câteva mijloace simple şi expresive, se pot întoarce la emoţiile subtile şi gesturile oneste. F.W.Murnau era de părere că, deşi inevitabil, sunetul a venit prea devreme; cu atât mai mult în epoca 3D şi a balastului zgomotos, se pare că tăcerea e de aur.




 Toate articolele despre Artist, The


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Ileana Bîrsan


Alte articole

 The Artist şi Tabu sau ce se poate face cu trecutul, Irina Trocan
 Acesta nu este un film mut - The Artist, Doinel Tronaru
 Vremuri - The Artist, Lucian Maier
 Pastişorul - The Artist, Andrei Gorzo
 Comedie mută 2012 - The Artist, Cristina Zaharia
 Toate articolele despre Artist, The


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer