Suntem în secolul 21 și Hedda Gabler sună foarte diferit acum. E normal, orice text mare are ceva etern și în același timp corespunde momentului, ne atinge direct, ne surprinde cu cât de actual e.
Dar la timpul când ați scris-o, piesa nu a fost înțeleasă și, deși au trecut peste 100 de ani, nici azi unii dintre noi nu suntem siguri că o înțelegem. În România s-a jucat destul de rar, acum chiar deloc. Poate că pentru mult timp personajul Hedda a fost prost interpretat, ca un fel de monstru, un Iago feminin. Nu cred că e un monstru, sunt sigur că nici Autorul nu crede. E întru totul umană. Știu că despre asta ați scris... despre umanitate; chiar ne dați indicii cum s-o descoperim.
Când ați scris piesa în 1890, Hedda era supusă convenției și tradiției timpului, interpretarea actoricească era tot ce conta. Regizorii aveau un rol mic, auxiliar, iar actorii jucau în tiparul teatrului burghez, un gen de melodramă psihologico-realistă. De aceea, când eram tânăr (îmi iau curajul să afirm ce urmează), nu-mi prea plăceau piesele Dumneavoastră.
Mi se păreau construite prea realist și greoi, spectacolele erau sufocante, deseori plictisitoare. Și lipsea cu desăvârșire umorul.
Și poate de aceea, împreună cu actorii, am fost surprinși în repetițiile cu Hedda când explodam în râs! Descopeream că multe situații aveau un umor nebănuit: râdeam mult, apoi, când ne gândeam de ce am râs, nu mai râdeam...
Poate pentru că textul sună altfel acum, aș spune că azi Hedda e o comedie tragică.
Trăim într-o lume mult mai cinică și imorală și piesa apare ca o satiră acidă, nemiloasă, a societății noastre de consum. Îmi amintesc ce ați spus: "Societatea oricând nu-i decât un cavou sinistru bine spoit". Dur de adevărat.
E clar că Hedda Gabler poate fi jucată pe mai multe niveluri și, dacă vom reuși să înțelegem câteva dintre ele, atunci nu am muncit degeaba.
Regizorii de azi vă privesc cu alți ochi... vor să spargă tiparele și să vă reinventeze.
În ce mă privește, nu am înclinație pentru deconstrucție, postmodernism sau alteisme.
Actorii au nevoie de regizor, cum și el e adânc dependent de ei. Când lucrează pe textele Dvs. cu cei mari, cu un Zadek sau Ostermeier sau Van Hove, imediat se simte un curent creator. Și încercarea de a descoperi ceva proaspăt pe scenă dă naștere unei perspective noi. În lumea eteroclită de azi, actorii nu se mai pot baza pe o singură tehnică de joc, cea a realismului psihologic, ci caută forme diferite de expresie.
Recunosc că și eu am fost influențat de acest spirit și de acești regizori.
Îmi închipui că sunteți, ca orice dramaturg, îngrijorat de cum vor supraviețui piesele acestor înnoiri. Dar sper să rămâneți deschis. Ați declarat că "scrisul a fost pentru mine ca o baie din care am ieșit mai curat, mai sănătos și mai liber. Și, ca orice scriitor, detest să-mi văd textul schimbat sau ciopârțit". Dar Maestre...
În Hedda Gabler însă e imposibil să schimbi ceva. Are o structură perfectă, total închisă. Tot ce încerc e să înțeleg piesa. Rolul regizorului e să creeze o atmosferă, să regleze ritmul cuvintelor, să caute pauzele și tăcerile.
Totuși, mi-am permis o mică adăugire în spectacol: Vocea Tatălui. Tatăl a fost general de armată, obișnuit cu ordinea și disciplina.
Hedda suferă, ca și cele trei surori ale lui Cehov (colegul și competitorul Dvs.), efectele malefice ale prejudecăților cazone, ale conformismului rigid și sufocant și ale unei autorități exclusiv masculine. În consecință, tot ce ține de emoție, de sensibilitate, de feminin, e reprimat. Hedda e instruită militărește să nu exprime pasiune, căci asta ar face-o vulnerabilă. În același timp, sub aparența de răceala, o flacără periculoasă mocnește în subconștient. Neavând curajul să profite de această energie vitală, fuge de ea însăși, fuge de real, fuge de relație, îi e teamă să nu fie dominată, dar realul o lovește cu un pumn în față.
Hedda se refugiază într-o lume secretă a fantasmelor și iluziilor, până când edificiul i se prăbușește. Iluzia de noblețe, de frumos estetic și de puritate morală dispar pe rând.
În final, pistoalele tatălui îi sunt singurii prieteni.
Am simțit în mod concret nevoia de prezența tiranică a tatălui, cu dogma sa paralizantă, ca s-o înțelegem mai bine pe Hedda ca sclavă a educației lui.
În lumea aflată în plină criză economică, în care se vorbește doar de salvarea prin bani, de teama de pierdere a statutului social, unde lipsește dragostea și relațiile conjugale sunt dezastruoase, personajele din Hedda Gabler devin oglinda omului din ziua de azi, piesa e tragi-comedia potențialului uman rămas neîmplinit.
De fapt, cred că ce v-a preocupat e să ne obligați să vedem pe scenă cum acționează forțele negative ale vieții, care ne domină pe noi și ne hipnotizează. Ura față de semenul nostru, absența totală a dragostei, iată consecințe ale unei vieți trăite greșit - pentru mine acesta e mesajul ibsenian. Știu că detestați să transmiteți mesaje, dar nu-mi retrag cuvintele.
Și mai e ceva: dacă la Cehov e multă dragoste, la Dvs. nu e nicio urmă, cel puțin nu în Hedda Gabler. Da, poate Lövborg și Hedda ar fi putut fi niște Romeo și Julieta originali, dar dorința febrilă de atingere e violent contracarată, blocată de teama Heddei de a se dărui, de a se deschide spre dragoste, consecință a supunerii tragice în fața autorității tatălui. La Cehov e altfel...
Dar la voi amândoi se simte aceeași pasiune pentru adevăr. Diferența e în relația cu ideea de speranță: dacă la Cehov ea există, prin perspectiva luminoasă de a ne vedea așa cum suntem, fără iluzii, ca să putem râde de noi înșine și de imperfecțiunea noastră umană, la Dvs., Domnule Ibsen, speranța e închisă în subteranele reci și întunecate, unde conștiința e absentă și unde oamenii, pierzându-și orice control și omenie, acționează ca niște animale, se pot confunda cu șobolanii.
Îndrăznesc să vă mai întreb: e Hedda o feministă? Știu, e riscant ca un regizor bărbat să întrebe asta... Și Jon Fosse, strănepot spiritual și dramaturgul modern cu care sunteți cel mai des comparat, afirma: "ce mi se pare stupid este faptul că Ibsen este considerat feminist... până și James Joyce a spus undeva: «dacă Ibsen e feminist, atunci eu sunt episcop»".
Aș vrea să vă spun despre ce are loc la Teatrul Maghiar din Cluj.
Invitându-mă cu generozitate să revin să lucrez aici, directorul teatrului, Gábor Tompa, a remarcat că Hedda, împreună cu spectacolele anterioare (Unchiul Vania și Strigăte și șoapte), formează o trilogie. M-am întrebat: care să fie puntea de legătură a acestei trilogii!? Răspunsul a venit spontan: actorii.
În mod repetat, mi-am imaginat, lucrând aici, că antrenez o echipă comparabilă ca nivel cu ce reprezintă în fotbal F.C. Barcelona. Comparația nu e exagerată. S-a dovedit că, împreună cu ei, am câștigat toate cupele (chiar dacă pentru noi titlurile s-au limitat modest la Gala UNITER!). De aceea, găsesc că ar trebui făcute demersuri urgente la Federația Internațională UTE, ca această echipă de fotbaliști geniali ai teatrului să fie văzuți dincolo de Cluj, București sau Budapesta. O MERITĂ DIN PLIN!
Cum să închei? Cu citatul cel mai tulburător din tot ce ați scris: "Când noi, morții, ne trezim, vedem că niciodată nu am trăit".
ASTA CHIAR AR TREBUI SĂ NE TREZEASCĂ.