Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Hedda Gabler

Hedda Gabler sau adevărurile mistuitoare


Orizont, ianuarie 2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Prima întâlnire a publicului din România cu teatrul lui Henrik Ibsen (1828-1906) se întâmpla la Iaşi, în stagiunea 1894-1895. André Antoine, unul dintre primii săi promotori din Franţa, venise în turneu cu spectacolele Strigoii, Un duşman al poporului şi Micul Eyolf. La scurt timp după aceea, la Teatrul Naţional din Bucureşti are loc prima punere în scenă a dramaturgului norvegian, cu piesa Rosmersholm.

De-a lungul anilor, montările nu au fost numeroase, regizorii evitând în general lumea densă şi apăsătoare a teatrului lui Ibsen. Receptarea lui a fost diferită de la o epocă la alta, rând pe rând fiind considerat romantic, realist, naturalist sau simbolist - piesele sale conţinând câte un pic din toate aceste ingrediente. Pentru o scriitură atât de complexă este nevoie, cred eu, de o viziune regizorală de profunzime şi de un joc actoricesc pe măsură. În acest context, iniţiativa lui Andrei Şerban de a pune în scenă Hedda Gabler a fost binevenită.

După Unchiul Vania de A.P. Cehov şi Ingmar Bergman: Strigăte şi şoapte, puse în scenă la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, Hedda Gabler este "a treia piesă din trilogie", conform declaraţiei regizorului. În mare parte, echipa este aceeaşi, nou venit fiind doar Ervin Szűcs. Alături de Imola Kézdi şi Zsolt Bogdán, care interpretează personajele principale (Hedda Gabler şi Jörgen Tesman), Andrei Şerban a reuşit să închege o echipă unitară care ţine spectatorul, timp de două ore şi patruzeci de minute, cu respiraţia tăiată.


Ibsen a fost ca o continuare firească, după Cehov şi Ingmar Bergman. În Fragmente dintr-o scrisoare imaginară adresată Domnului Ibsen, articol publicat aici şi în caietul program al spectacolului, Andrei Şerban compară teatrul lui Cehov cu cel al dramaturgului norvegian, pomeneşte despre dragostea existentă la personajele scriitorului rus şi despre absenţa ei totală din Hedda Gabler, despre speranţa salvatoare pentru eroii lui Cehov şi îngroparea acesteia "în subteranele reci şi întunecate ale conştiinţei" la Ibsen.

Piesa Hedda Gabler a fost foarte puţin pusă în scenă tocmai ca urmare a faptului că personajul principal era asemuit cu un monstru: o femeie incapabilă să iubească, mândră de statutul său social şi de puterea pe care crede că o are asupra celor din jur. În viziunea lui Andrei Şerban, Hedda este victima apropiaţilor, şi nu invers. A devenit aşa din cauza mediului în care a crescut, cu un tată exigent care i-a repetat încontinuu că sentimentele sunt o dovadă de slăbiciune, că este o persoană specială care trebuie tratată ca atare şi că scandalul este cel mai urât lucru care i se poate întâmpla. De altfel, regizorul a şi introdus în spectacol vocea tatălui (Biró József), inexistentă în textul iniţial. În societatea nordică a acelor vremuri, era interzisă orice insistenţă asupra ideii de pasiune, iar sinceritatea sentimentului era categoric refuzată.


Înconjurată de oameni lipsiţi de scrupule şi fără iniţiativă, incapabili de a-şi apăra fiinţa profundă, Hedda se transformă într-o femeie de gheaţă. Dar, din când în când, subconştientul o trădează. Scena dintre Hedda şi Doamna Elvsted (Enikő Györgyjakab / Anikó Pethő) în care prima află despre venirea scriitorului Ejlert Lövborg şi despre relaţia dintre el şi Doamna Elvsted, ne lasă să întrezărim o frântură din sufletul Heddei. Bucurie, invidie, mândrie, suferinţă, nerăbdare sunt câteva dintre registrele prin care actriţa Imola Kézdi trece cu repeziciune. Drama ei este că îi este frică şi nu ştie să iubească şi atunci le face rău celor din jur. Prin intermediul Heddei, Ibsen vorbeşte despre "toţi acei oameni care evită să rămână singuri cu ei înşişi, sau să gândească".


Fiica Generalului Gabler este o femeie frumoasă, "de rasă", care are ambiţia de a face dintr-un om mediocru, un geniu. Transformare care, din păcate, este imposibil de realizat. Este o creaţie unică în teatrul ibsenian, şi e evident că autorul şi-a concentrat resursele dramaturgice pentru conturarea acestui personaj. Toţi ceilalţi se învârtesc în jurul ei. În relaţionarea cu bărbaţii îi place jocul, provocarea, riscul, stimularea, însă când lucrurile devin serioase, se retrage. Pentru ea, apropierea înseamnă un pericol. Vocea tatălui îi impune, mereu şi mereu, decenţă.

Spectacolul Hedda Gabler este construit ca un filigran: scenele sunt atent conturate, iar firul roşu al fiecărui personaj este urmărit pe parcursul întregului spectacol. Publicul este introdus în lumea Heddei Gabler pe sub o boltă împânzită de plante şi frunze uscate. După galbenul şi ruginiul frunzelor pe care calcă, spectatorii sunt invitaţi într-o cameră verde cu canapele acoperite cu huse roşii, o sobă şi multe, multe flori. Atmosfera este grea, apăsătoare. Spaţiul pare mic şi dinadins neîncăpător. Atrag atenţia oglinda imensă aflată în mijloc şi portretul Generalului Gabler. Pe parcursul spectacolului, camera verde se transformă într-un glob de sticlă, de sub perdele ieşind la iveală pereţii transparenţi. Apropierea atât de mare de scenă şi actori te invită, în acelaşi timp, să asişti şi să faci parte din poveste. Fiecare spectator devine un martor curios şi indiscret al istoriei unui personaj fascinant.


Povestea Heddei şi a lui Jörgen Tesman ni se dezvăluie prin intermediul primelor personaje care intră în scenă (Berte - Réka Csutak şi Domnişoara Juliane - Csilla Varga). Cei doi soţi s-au întors de curând din călătoria de nuntă şi nu s-au trezit încă. Pe rând, apar în scenă "doctorul" Tesman şi Hedda Gabler. Diferenţa dintre ei este izbitoare: Jörgen Tesman, interpretat de Zsolt Bogdán este un bufon ridicol şi laş, un copil răsfăţat şi mediocru. Este total lipsit de personalitate şi are în permanenţă nevoie de protecţia femeilor: mai întâi au fost mătuşile, iar acum le are pe Hedda şi pe Berte.

Hedda, în varianta Imola Kézdi, se comportă ca o aristocrată. Părul îl are prins într-un turban care îi ascunde podoaba capilară şi îi accentuează trăsăturile feţei. Este frumoasă şi glacială, totul o dezgustă şi pare să le facă o favoare celorlalţi că păşeşte printre ei. Este răsfăţată şi arogantă. Singurul lucru care o distrează este pick-up-ul la care îi ascultă pe Guy Mitchell, Nat King Cole, The Four Knights, Billie Holiday, Frank Sinatra, Marilyn Monroe, etc.


În spectacolul lui Andrei Şerban, muzica reprezintă modul în care personajele încearcă să umple golul dintre ele, să mascheze lipsa de comunicare. Melodia este un contrapunct între veselie şi însingurare. Muzica anilor '50 - '60 dă acestei intenţii un farmec aparte şi subliniază momentele importante.

Tăcerea care se lasă adesea între Hedda şi Tesman defineşte prăpastia dintre ei. De fapt, sunt foarte diferiţi. Sunt doi oameni din lumi neasemănătoare, care nu au ce să-şi spună. "Am vrut să arăt - spunea Ibsen - ce produce contactul a două medii sociale ce nu se pot înţelege". Cei doi s-au căsătorit din interes, sperând să parvină, iar viaţa împreună este o reprezentaţie de teatru: se prefac că totul este bine şi că sunt fericiţi. La prima încercare a vieţii, legătura dintre ei se destramă şi fiecare încearcă să îşi caute drumul de unul singur. Hedda alege să se sinucidă, iar Tesman se adăposteşte sub aripa Doamnei Elvsted.


Fragilul echilibru al familiei Tesman este dat peste cap de apariţia în scenă a lui Ejlert Lövborg (Ervin Szűcs). Ejlert este vechi prieten al Heddei, omul de care ea s-a simţit cu adevărat apropiată. De la tatăl ei, Generalul Gabler, a învăţat însă că manifestarea sentimentelor este o dovadă de slăbiciune. Drept urmare, în momentul în care relaţia cu Ejlert risca să se transforme în ceva serios, îl îndepărtează. Pentru el ar fi putut să simtă tot ceea ce nu a simţit vreodată faţă de vreun alt bărbat. Vocea tatălui persistă în capul ei şi nu o lasă să scoată la suprafaţă tumultul interior.

În ochii Generalului, exprimarea sentimentelor ar fi fost un lucru jenant, degradant. Hedda alege să stea departe de acest posibil pericol şi se căsătoreşte cu un bărbat pentru care nu are niciun pic de respect. În relaţia cu Ejlert, oferise maximul din cât putea dărui. Educaţia primită îi impunea controlul şi măsura. Îşi refuză orice fel de trăire sufletească şi alege jocul şi fantezia. Lumea Heddei Gabler nu este una reală, ci una pur fantasmatică. Ea locuieşte în interiorul unui glob de sticlă, departe de oameni şi de răul pe care ei ar putea să i-l facă.

Din cauza nefericirii şi a depresiei, Hedda nu poate suporta faptul că alţii ar putea fi fericiţi, că o femeie ca doamna Elvsted, din punctul ei de vedere inferioară intelectual, ar putea inspira şi salva moral un bărbat de care ea fusese la un moment dat apropiată. Pentru a-l împiedica să publice cartea care i-ar aduce celebritatea, Hedda încearcă să îl împingă pe Ejlert spre sinucidere. Îi arde opera ca şi cum l-ar pedepsi pentru tot răul pe care ea a trebuit să-l trăiască în viaţă, îl sancţionează pentru fericirea pe care creaţia i-a dat-o şi pentru faptul că muza lui a fost o altă femeie. După momentul arderii manuscrisului, toată încăperea devine roşie ca şi cum alături de opera lui Ejlert Lövborg ar fi luat foc întreaga omenire.

Fără paginile pe care le considera realizarea vieţii lui, Ejlert nu îşi mai găseşte sensul. Acea carte reprezenta tot ceea ce putea el să facă mai bun. Odată cu manuscrisul, a dispărut şi el. Hedda şi-ar fi dorit pentru el o moarte glorioasă, o sinucidere cu focuri de armă, şi îi arată cum trebuie să se împuşte. Dar cum Ejlert refuză să dispară glorios, îşi regizează cu atenţie propria-i moarte: interpretează cu aplomb o piesă la pian şi apoi se împuşcă. Finalul ales de regizor este unul dur: cele două protectoare ale casei, Berte şi domnişoara Juliane, traversează scena îmbrăcate în negru şi se bucură de întorsătura pe care au luat-o lucrurile.

Spectacolul Hedda Gabler al Teatrului Maghiar de Stat din Cluj este cu siguranţă unul dintre evenimentele majore ale aceste stagiuni. După o reprezentaţie atât de intensă vizual şi ca stare, nu poţi pleca indiferent. Pe parcursul spectacolului se râde, se cântă, se dansează. Finalul te pune însă pe gânduri. Este gustul amar al unei lumi care seamănă foarte mult cu cea a zilelor noastre, o lume în care ipocrizia, laşitatea şi minciuna sunt pretutindeni. O lume în care oamenii îşi îngăduie din ce în ce mai puţin să iubească şi să se bucure de cei din jur.

Spectacolul excepţional al lui Andrei Şerban vorbeşte despre noi şi bolile societăţii în care trăim: depresia şi însingurarea. Ca întotdeauna, privirea în oglindă este neplăcută. Este incomod să îl accepţi pe cel ascuns dincolo de mască. Regizorul ştie asta şi ne obligă să ne implicăm în poveste. Interpretarea actorilor este ireproşabilă, fiecare dintre ei scoate la lumină tot ce este mai bun. Zsolt Bogdán construieşte un rol pe muchie de cuţit, orice gest sau grimasă în plus putând să îl ducă cu uşurinţă într-o zonă caricaturală. Hedda Gabler este primul rol principal pe care Imola Kézdi îl interpretează de când este la Cluj. O partitură pe care o construieşte şi o susţine cu strălucire. András Hatházi, în Judecătorul Brack, realizează un rol bogat în gesturi şi nuanţe. Este tipul omului politic pedant, insinuant, insistent şi fără caracter care îşi urmăreşte cu încăpăţânare atingerea scopului propus. După al treilea spectacol realizat de Andrei Şerban şi de trupa Teatrului Maghiar din Cluj, succesul laboratorului lor de creaţie s-a dovedit un triumf.

Hedda Gabler
De Henrik Ibsen
Adaptarea scenică de Andrei Şerban şi Daniela Dima
Regia: Andrei Şerban
Decorul şi costumele: Carmencita Brojboiu
Asistent de regie: Daniela Dima
Dramaturgia: Eszter Biró
Lumini: Sándor Maier, Alpár Nagy / Sound design: Tamás Deák
Cu: Imola Kézdi, Zsolt Bogdán, Enikő Györgyjakab / Anikó Pethő, András Hatházi, Ervin Szűcs, Csilla Varga, Réka Csutak
Teatrul Maghiar de Stat Cluj




 Toate articolele despre Hedda Gabler


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Mirela Sandu


Alte articole

 Tineri la repetiţii - Hedda Gabler, regia Andrei Şerban la Festivalul Naţional de Teatru, 2012, Sabina Balan
 Galerie foto - Hedda Gabler, Mihaela Marin
 Hedda Gabler, omul fără suflet, Tatiana Niculescu
 Hedda Gabler şi vocea generalului tată, Cristiana Gavrilă
 Fragmente dintr-o scrisoare imaginară adresată Domnului Ibsen - Hedda Gabler, Andrei Şerban
 Toate articolele despre Hedda Gabler


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer