Hedda Gabler şi vocea generalului tată

Dacă am face un sondaj printre oamenii de teatru, probabil mulţi ar spune că Hedda Gabler este o dramă burgheză, iar Ibsen un autor de un realism datat. Multe dovezi scenice pentru a-i contrazice nu există. În ultima vreme, dramaturgul norvegian a fost destul de ocolit de regizori (probabil victime ale aceleiaşi gândiri). Poate doar Nora lui Thomas Ostermeier, spectacol prezentat şi la Bucureşti, în 2007, şi, acum, Hedda Gabler, montată de Andrei Şerban la Teatrul Maghiar din Cluj, cu actori de excepţie. A declişeizat piesa, abordând o lectură comică şi tragică, motivată la detaliu, arătând un Ibsen de o modernitate neîndoielnică.

În Sala Studio, într-un spaţiu intim (cum se întâmplă şi în Strigăte şi şoapte), gândit în verde, conceput cu stil de Carmencita Brojboiu, spectatorii intră în casa Heddei şi a lui Tesman, urmărind mica lor comedie de cuplu şi marea lor dramă psihologică. Pe aceasta din urmă plusează regizorul. Cuceritorul monstru răsfăţat care instaurează dictatura farmecului este, de fapt, o femeie privată de iubire. Scopul existenţei a fost să-şi înalţe cultul feminităţii.

Drama Heddei Gabler, în viziunea lui Andrei Şerban, interpretată magistral de Kézdi Imola, nu este absenţa iubirii, ci frica de a-şi recunoaşte sentimentele. Dacă nu are acces la ea, îi va ridiculiza pe cei care o simt, o va umili pe Doamna Elvsted (Pethö Anikó, convingătoare într-un personaj comic). Kézdi Imola întruchipează aceste nuanţe în relaţiile cu ceilalţi, trăind plictiseala plină de dramă a unei femei în care clocoteşte erotismul, dar îşi potoleşte victimele cu duritatea fiicei de general. Dacă victima are o poziţie mai puternică, cum este cazul Judecătorului Brak (Hatházi András), cu atât jocul se consumă mai repede. Pe muzica americană a anilor '50, feminitatea are efect la fel de dur ca şi armele generalului. Şerban introduce vocea tatălui, care răsună în mintea Heddei ca adevăr unic. Tesman, bărbatul adorator, pierdut între studiu şi cărţi, devine neputinţa personificată în comparaţie cu puterea absolută a tatălui venerat.


Bogdán Zsolt face un Tesman ino­cent şi comic, uneori dus spre grotesc în neîndemânarea lui de a trăi conform aşteptărilor soţiei. Privind din mai multe perspective, Andrei Şerban ne spune că fiecare are dreptatea lui, motivată psihologic şi susţinută de realitate. Doar o nepotrivire îi face să se manifeste aşa. A Heddei, cu oamenii şi cu locul. A lui Tesman, cu dorinţele ei. Apariţia celui care ar fi putut fi iubirea, scriitorul Lovborg (Szűcs Ervin), declanşează o furtună de regrete. Este copleşitor momentul când arde manuscrisul rătăcit, este prima crimă din dragoste. Ucide copilul făcut cu altă femeie.

Andrei Şerban porneşte pe urmele aparenţei şi întrezăreşte esenţa, dezvăluind ceea ce se ascunde în spatele cuvintelor şi a faptelor. După tabloul şocant cu Hedda moartă, îmbrăcată în hainele generalului, Juliane Tesman (mătuşa interpretată de Varga Csilla) şi Berte (menajera jucată de Csutak Réka) şuşotesc, transformând tragedia în­tr-un fapt divers. Ai sentimentul că, citind în profunzime, regizorul a condus actorii să spună mai mult decât a scris dramaturgul.