E lucru știut că, înainte de a vedea o piesă pusă în scenă de Andrei Șerban, îți trebuie o oarecare pregătire, mai curând fizică decât mintală. Bine e să nu mănânci nimic înainte, căci spectacolul s-ar putea să te atace visceral, iar mintea să-ți fie goală, aptă să se impregneze cu emoțiile dezlănțuite pe scenă. Spectacolul Hedda Gabler nu face excepție. Ar trebui, poate, ca la intrarea în camera verde în care se joacă drama, comedia, tragi-comedia, înainte să apuci să calci pe covorul de frunze de toamnă, să fie lipit un afiș care să-i avertizeze pe spectatori că ceea ce vor vedea nu le va cădea bine. Se vor trezi expuși, goliți de energia proprie și umpluți de viața personajelor, încât, la final, nu vor ști dacă, nu cumva, Hedda și ai ei nu le-au contaminat pe termen lung lumea lăuntrică.
Într-o scrisoare imaginară adresată în 2011 lui Ibsen, Andrei Șerban mărturisea de ce a ales-o pe Hedda Gabler: "În lumea aflată în plină criză economică, în care se vorbește doar de salvarea prin bani, de teama de pierdere a statutului social, unde lipsește dragostea și relațiile conjugale sunt dezastruoase, personajele din Hedda Gabler devin oglinda omului din ziua de azi, piesa e tragi-comedia potențialului uman rămas neîmplinit."
Nu întâmplător, personajele din piesa lui Andrei Șerban stau sub semnul a două absențe: una persecutoare, a tatălui, și una neîmplinită, a copilului. Educată după principiile cazone ale tatălui ei, Hedda înțelege lumea prin raporturi de putere. Portretul tatălui în uniforma de general, îi dirijează, în tăcere, destinul. Poate că ar reuși să iubească și să fie iubită, dacă ar scăpa, măcar pentru o clipă, de sub privirea lui severă și de sub povara principiilor după care a fost crescută. Dar nu, piesa lui Ibsen e povestea unei femei care își reprimă emoțiile și sentimentele, țesând la nesfârșit triunghiuri amoroase și situații încărcate de un erotism difuz, nevrotic. În centrul poveștii, se află copilul nenăscut, în diverse ipostaze: ca proiect neîmplinit, ca operă aflată încă în stadiul gestației intelectuale, ca rod al iubirii neîmpărtășite, ca instrument de manipulare.
Hedda Gabler în viziunea lui Andrei Șerban e mai mult decât o femeie monstruoasă, lipsită de scrupule și bântuită de fantasme criminale. E, mai curând, o victimă, o ființă chinuită care întruchipează omul fără suflet. Când și l-a pierdut? În ce împrejurări? Și-l va regăsi, oare? Copilul pe care-l poartă în pântece e metafora copilului lăuntric, a fetiței căreia nimeni nu i-a descoperit forța salvatoare a dragostei. Este potențialul uman rămas neîmplinit despre care-i scria regizorul lui Ibsen. Imola Kézdi interpretează rolul Heddei Gabler cu o extraordinară finețe care combină fragilitatea cu stihiile dezlănțuite ale invidiei și geloziei. Personajul are un dublu, mai puțin malefic, aparent inofensiv, dar oricând gata să-și arate adevărata față: doamna Elvsted, jucată de Enikő Györgyjakab și Anikó Pethő.
Cealaltă proiecție a copilului lăuntric, rodul gândirii și al inspirației, manuscrisul pierdut, furat, ascuns și apoi ars se joacă între doi bărbați: soțul și iubitul, interpretați de Zsolt Bogdán și respectiv Ervin Szűcs. Rivalitatea lor aduce în scenă o incredibilă diversitate de nuanțe, emoții, grimase, aluzii, vorbe și priviri care gravitează în jurul femeii iubite și al operei despre viitorul civilizației. Care viitor? Nu există niciun viitor, pare să spună Hedda Gabler. În orice caz, nu pentru ea. Omul fără suflet poate avea putere asupra altor destine, se poate afla în căutarea frumosului și a purității, dar orice putere și orice căutare sunt golite de sens. Copilul lăuntric, sâmburele din care ar putea înflori încrederea și compasiunea, se teme nu numai de viitor, dar și de viață, bântuit de fantasma a tatălui. Generalul are un alter ego în judecătorul Brack, interpretat cu subtilă ironie de András Hatházi.
În spiritul scrisorii către Ibsen a lui Andrei Șerban, generalul și judecătorul sunt deținătorii regulilor jocului și ai discursului dominant despre ce valori trebuie sau nu trebuie să guverneze viața omului modern. Sufletul lui, atât cât i-a mai rămas, se ascunde timid și nesigur undeva, într-un cotlon al ființei, la fel de vulnerabil ca un manuscris amenințat cu distrugerea. Omului fără suflet îi rămâne o singură ieșire din absurdul pe care-l trăiește: sinuciderea frumoasă, relevantă estetic în ochii formatorilor de repere și valori.
Acesta e destinul omului contemporan care și-a pierdut sufletul, într-o lume cinică, de oglinzi, în care, în absența Tatălui, strivirea vieții altora a devenit arta supremă. Acesta e și destinul operei: să dispară înainte de a fi completă, căci nu gândirea care a creat-o contează, ci precizia tehnică a dispariției.
Andrei Șerban este un mistic al emoției și un regizor care are curajul de a merge contra curentului. Unchiul Vania, Strigăte și Șoapte și Hedda Gabler sunt tot atâtea mărturii despre omul modern și capcanele dorinței de putere. Toate cele trei spectacole, o trilogie a absenței tragice a dragostei, sunt jucate cu măiestrie unică de actorii Teatrului Maghiar din Cluj. Nu se putea întâlnire mai fericită între sensibilitatea unui regizor cu experiența profundă a abisurilor omenești și talentul actorilor maghiari, trăit cu candoare și autenticitate, ca o descoperire continuă.
Distribuția:
Hedda Gabler - Imola Kézdi
Jörgen Tesman - Zsolt Bogdán
Doamna Elvsted - Enikő Györgyjakab / Anikó Pethő
Judecătorul Brack - András Hatházi
Ejlert Lövborg - Ervin Szűcs
Juliane Tesman - Csilla Varga
Berte - Réka Csutak.