Piesele Yasminei Reza, mici felii de viaţă, toate despre crizele de cuplu - încă puteţi să vedeţi în Bucureşti, la Teatrul de Comedie piesa ce a fost ecranizată aici sau la Bulandra Artă - au mare succes. Dovadă puternică şi filmul de faţă, realizat de Roman Polanski, cu cinismul din ultimele sale opere.
Cineastul a schimbat şi americanizat oraşul în care are loc acţiunea şi numele personajelor, pentru mai mare impact. Aşa se face că acţiunea are loc în cel mai trufaş şi solicitant oraş al planetei (în afară de Tokyo, desigur, care e de pe altă lume), un New York ca vârf cosmopolit nu numai al Americii. Şi, dacă numele bărbaţilor au rămas, avem acum pentru ele unele noi - în loc de Veronique - Penelope şi de Annette - Nancy. Dar asta nu contează. Polanski putea să modifice orice. Nici pădurea de zgârie-nori văzută pe ferestrele la mare înălţime, nici numele personajelor nu contează.
Fiind o ecranizare după o piesă de teatru, cu acţiunea doar în livingul unei familii burgheze, cu principii şi pretenţii, atenţia tuturor - de la dramaturg la regizor - s-a concentrat pe personaje, pe actori. Şi, după cum veţi vedea, cei patru adulţi puşi pe harţă sunt foarte diferiţi. Partituri diferite, caractere diferite, statut diferit. Şi piesa de teatru, dar şi filmul se sprijină puternic pe vivacitatea, pe carisma, pe simţul umorului actorilor implicaţi. În film, patru actori de calibre aparent diverse, dar de vârste apropiate. Patru oameni foarte variaţi ca paletă şi tehnică, dar cu talent indiscutabil, care reuşesc în mod neaşteptat să se echilibreze într-un tot unitar, aproape armonios în atonia poveştii.
O avem pe Jodie Foster, revenită la interpretare, după anul plin cu filmul regizat The Beaver, în partitură mintoasă, vorbăreaţă şi înţepată. În cuplu cu John Reilly - un actor cu fizic uşor ingrat, nu tocmai mainstream, dar care are curajul să sară mereu din barca comediei cretine în cea a dramei profunde (şi încă nu a ajuns la noi We Need To Talk About Kevin!!!). Poate l-aţi mai văzut în roluri gângave, de bărbaţi cumsecade, de planul 2-3. Face acum să-l priviţi servind replica ca un atlet perfect antrenat, la care râdeţi tare şi des.
Kate Winslet, aparent pare la fel, dar ce schimbări subtile reuşeşte tânăra actriţă în fiecare partitură - de postură şi alură, de voce, de privire, de accent. Ea este aici soţie obedientă, personajul comic care dinamizează şi dinamitează acţiunea. Iar soţul ei are chipul, vocea joasă, cinică şi comică, cu ticuri la care râdeţi în hohote ale lui Christopher Waltz, actorul aflat pe val, după Oscarul pentru Inglourious Basterds, văzut de curând şi în Water for Elephants. Aşadar un cvartet ieşit din comun, actori pe care nu te-ai fi gândit să-i vezi alături în acelaşi cadru.
O poveste despre ipocrizie şi bune maniere. Despre măştile sociale care cad la prima picătură de alcool, despre cum ajung oamenii să împărtăşească unor necunoscuţi - fără ruşine, bizar şi absurd, brusc - cele mai intime amintiri, mai ascunse secrete ale intimităţii cuplului. Despre resentimente şi falsă toleranţă, despre obişnuinţe şi obiceiuri, despre ticuri şi răbufniri. Dramedia aceasta, foarte strâns gândită, plină de adevăruri dure aruncate în faţă, este un tur de forţă care egalează piesele clasice de sfâşiere ca în Cine se teme de Virginia Woolf? sau Lungul drum al zilei către noapte.
Interiorul perfect, de arătat, de revistă, în care se mişcă ca simpli pioni pe o tablă de şah, felul cum îi filmează camera pe rând de aproape şi împreună, pe fiecare în câte un colţ al camerei sau un cuplu cu spatele în prim-plan şi celălalt jucând în continuare, comic, în profunzimea cadrului, detalii nostime despre fiecare din ei (râsul nechezat al lui Waltz e reuşit!), toate acestea într-o gradare subtilă până la momentul aşteptat al exploziei, care nu e doar o răbufnire, ci, mai degrabă, un foc periculos de artificii.
Stresul, furia, starea de rău sunt limitele de jos ale suportabilităţii celor din jur, chiar dacă cel din jur e cel binecunoscut de ani de zile. Pe fondul acesta fragil apare sinceritatea, lipsa de tact, lucrurile tăinuite mult timp sunt spuse acum franc în faţă, se refac taberele, cuplurile se sparg. E o ratare, un moment nepotrivit care adună laolată persoane care ar fi putut să fie prietene altminteri. Se plâng, se bat, se îmbată. Aşteptările sunt înşelate - despre sine, despre partener. Patru nefericiţi închişi într-o cameră, la fel de disperaţi ca la Sartre în Cu uşile închise. ("Am văzut-o pe prietena ta Jane Fonda la tv şi mi-am dorit un poster cu Ku Klux Klan"). Filmarea în timp real, fără multe tăieturi de montaj, maniera perfectă pentru sufocare.
Dar Polanski ştie să iasă din camera claustrofobă, în care nu mai există aer şi frecuşurile sunt prea mari, afară, înapoi în afara oraşului de beton şi sticlă, în parcul cu copii. Aceştia au uitat incidentul şi-şi văd în continuare, cu prietenie, de micile întâmplări ale copilăriei. Aici principiile încă nu se aplică. Aici încă nu există scrâşnirea de dinţi.