Piesa Le Dieu du Carnage / Zeul măcelului are doar patru personaje şi respectă cele trei unităţi clasice. Două cupluri de părinţi se întâlnesc pentru a rezolva civilizat situaţia creată de un incident violent între progenituri şi sfârşesc, după doar 75 de minute, acţiunea filmului se desfăşoară în timp real, prin a-şi da arama pe faţă şi, dincolo de ipocriziile bunelor maniere, a se arăta aşa cum sunt cu adevărat. Cei patru se chestionează unii pe ceilalţi, îşi pun în discuţie propriile căsnicii şi... întreg sistemul de valori al lumii occidentale.
Cineastul de origine poloneză are un precedent într-un astfel de demers, al adaptării unui text de teatru: filmul Death and the Maiden / Fecioara şi moartea (1994, după piesa argentinianului Ariel Dorfman), subapreciat în filmografia regizorului, cu care Carnage seamănă foarte mult.
Tensiune mocnită
Polanski a reuşit să găsească cheia de transmutare a textului în cinema, echivalenţa cinematografică a acestuia. Sigur că mare parte din farmecul filmului (se râde în hohote, deşi lucrurile sunt dintre cele mai serioase) se datorează incisivităţii replicilor scrise de Yasmina Reza (care a colaborat la scenariu împreună cu regizorul), dar Polanski face cinema, şi nu ne lasă nicicând să uităm acest lucru. Carnage (alături de precedentul film al regizorului, The Ghost Writer / Marioneta, foarte apreciat) marchează o revenire spectaculoasă în inegala filmografie a lui Polanski (după eşecul cu A noua poartă şi succese relative ca Pianistul şi Oliver Twist), reamintindu-ne că lui îi datorăm Repulsie, Cul-de-sac, Macbeth, Chinatown, Locatarul sau Tess.
Tensiunea este creată magistral, încă de pe secvenţa de generic a filmului, ajutată şi de excelenta muzică a lui Alexandre Desplat. Cele două cupluri se întâlnesc cu feţe zâmbitoare, dar, încă de la început, tensiunea mocneşte şi cei patru nu întârzie în a-şi arăta adevărata natură. Filmul arată cât de uşor poate degenera o situaţie şi cât de subţire este pojghiţa de civilizaţie de care, într-un mod isteric-ipocrit, suntem atât de mândri.
Patru recitaluri actoriceşti
Dincolo de umorul demenţial al replicilor şi al situaţiilor (Kate Winslet vomează, într-o scenă demnă de Alien-ul lui Ridley Scott), ceea ce ne spun piesa şi filmul este terifiant: omul este fundamental rău şi orice încercare de a-l civiliza, de a-l "occidentaliza" nu este decât o amânare a masacrului. "Cred în zeul carnagiului, în zeul măcelului", spune unul din personaje, pentru a o "trezi" pe cea care susţine că New York-ul se ghidează după valorile civilizaţiei occidentale.
Carnage prezintă nu unul, ci patru recitaluri actoriceşti, fiind practic imposibil de a disocia între personajele principale şi cele secundare. Cele patru personaje sunt interpretate de Jodie Foster şi Kate Winslet, două "regine" necontestate ale cinemaului de substanţă contemporan, de austriacul Christoph Waltz (care-şi poartă aici cinismul personajului nazist din Inglourious Basterds) şi de John C. Reilly, excelent interpret de roluri secundare, în premieră în rol principal.