Descendants, The
Suntem în Hawaii, e vară (normal!), marea e limpede, aerul liniştit, străzile curate, bermudele la putere şi nici o poză n-are nevoie de photoshop ca să creeze senzaţia de paradis. În acest context cvasi-idilic, trăieşte Matt King, personajul lui George Clooney, un avocat de succes, specializat pe tranzacţii imobiliare. La momentul când facem cunoştinţă cu el, King / Clooney e implicat în evaluarea şi potenţiala vânzare a unei imense bucăţi de pământ, transmisă din generaţie în generaţie de venerabila şi atât de numeroasa sa familie, e tatăl a două puştoaice cu oarece probleme de comportament şi soţul unei doamne ce tocmai a intrat în comă profundă în urma unui accident la surfing. De aici încolo începe The Descendants.

Filmul e Clooney, iară Clooney e filmul. Preţ de aproape două ore, camera însoţeşte lungul drum al personajului dinspre starea de început, descrisă mai sus, şi cea de final, pe care, din motive de păstrarea mister, aleg, of course, să n-o deconspir. Până la a povesti puţin drumul, merită spus că însăşi ideea de călătorie e nouă pentru personajul faimosului George. Accidentul soţiei pare a-l fi repus, brusc şi brutal, pe şinele unei existenţe cât de cât dinamice. Până la acel moment, înţelegem că avocatul s-a dedicat aproape exclusiv meseriei, crunt izolându-se de orice de fel context, fie el social, familial, emoţional.
 
Clooney revine la realitate în chiar clipa când soţia sa o părăseşte. Cu cuvintele tatălui ei "it's ironic, Elizabeth steps in this misfortune just as you come into your fortune". Această întoarcere la viaţă îi prilejuieşte eroului în primul rând o porţie consistentă de şocuri, care mai benign, care mai crâncen, livrate rapid, net şi nemilos. Prezentate pe repede înainte şi beneficiind de extraordinarul potenţial comic al figurii lui Clooney, această rafală de dezvăluiri deloc de-bine provoacă, paradoxal, ample hohote de râs. Curat dramedy!
 
Seria de şocuri recepţionate în plin de personajul central slăbeşte înspre mijlocul filmului, fără a înceta până aproape de final. Interesul privitorului se mută uşor-uşor dinspre picanteriile biografice ale personajelor înspre felul în care Clooney reacţionează la tot ce i se întâmplă. Pe măsură ce povestea avansează, avocatul descoperă că aproape nimic din ce credea despre cei din jurul săi imediat după momentul accidentului soţiei nu chiar e adevărat. Fiica cea mare nu e tocmai o adolescentă iresponsabila, focalizată pe activităţi bahice, prietenul ei nu e chiar retardat din punct de vedere intelectualo-emoţional, fiica sa cea mică poate mai mult decât să repete obscenităţile auzite prin familie, socrul său e mai mult decât muntele de gheaţă animat de principii îngust-vetuste, iar soţia, ei bine, soţia nu e mai deloc ce părea să fie.
 
Încărcat de revelaţiile multiple  pe care interacţiunile umane i le oferă, confruntat cu iminentul deces al soţiei, măcinat, colateral, de dilema "vând-nu vând pământul moştenit de la grand-grand-papa", drumul lui Clooney e teribil de întortocheat, lipsit de aproape orice certitudine, pradă unor izbucniri emoţionale călâi şi unor porniri instinctuale neduse până la capăt. Omul e confuz, incoerent, când absent, când prea-prezent, implicat într-un sever proces de auto-analiză perturbat constant de necesitatea de a reînnoda relaţiile cu oamenii din jur, mai ales cu cele două fiice. La ani-lumină de clasicul erou hollywoodian care ştie mereu ce şi cum trebuie făcut pentru a evada din situaţii-limită, dar şi la fel de departe de anti-eroul aproape la fel de clasicizat, înclinat s-o apuce pe calea ratării, izolării şi negării de sine, Clooney joacă media, middle-class-ul de 2012, din America sau din orice oraş al civilizaţiei occidentale, târându-se înspre lumina auto-înţelegerii şi a unei cât de cât juste aşezări în propria lume.
 
În ciuda subiectului greu, filmul respiră, uneori, un aer superficial, vag-burlesc. Tendinţa de a-l trata a la légère e bine hrănită de peisajele hawaii-ene, ca şi de jocul pe muchie ("ăsta face mişto sau chiar caută, încearcă, suferă?") al unui Clooney pe care îl cam paşte primul Oscar de rol principal din carieră. Înşelător precum unele soiuri de vin, The Descendants se lasă uşor înghiţit pentru a creşte apoi în sinele bautorului privitor.
 
În scena de pe urmă, în care ne luăm la revedere de la familia lui King / Clooney, vocea lui Morgan Freeman povesteşte, în cadrul unui documentar Discovery rulând pe televizorul din sufragerie, cum cândva Arctica a fost un loc plin de vegetaţie, de soare şi căldură. Apoi, ceva misterios s-a întâmplat, bucăţi din el s-au rupt, au luat-o la vale şi continentele au început să deseneze mapamondul pe care îl ştim azi.
 
E poate vremea unui nou mister şi a unei noi rupturi. Poate că, în sfârşit, va ninge în Hawaii şi doi oameni vor începe un altfel de poveste. Poate că mâine Paradisul nu va mai fi de găsit la adresa de ieri şi va trebui, din nou, să ne aşternem la drum în căutarea Lui.
 
There's somethin' wrong with the world today
I don't know what it is
Something's wrong with our eyes
 
We're seeing things in a different way
And God knows it ain't His
It sure ain't no surprise
 
We're livin' on the edge.

*(Aerosmith - Living on the Edge)

Regia: Alexander Payne Cu: George Clooney, Shailene Woodley, Amara Miller, Nick Krause

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus