Indignaţii - Festivalul de film de la Berlin, 2012

Toni Gatlif oriunde apare creează cel puţin rumoare. Filmul lui Indignatos (după o cărticică de doar câteva pagini a fascinantului şi foarte entuziastului senior Hessel) a fost ales să deschidă secţiunea Panorama. Deja, din faţa cinematografului Internaţional erau demonstranzi. Să fi fost o foarte abilă lovitură de marketing? Regizorul de origine romă, care a filmat cândva şi în România cu Rona Hartner, (mai reuşită ca niciodată în Gadjo Dilo), i-a marcat cariera, prin urmare printre emigranţii lumii sunt enumeraţi şi romii din România, dar şi un... Radu de 23 de ani. Un fel de poem cinematografic, greu de închegat, dar care stârneşte simpatie, parcă ignorându-se tragismul intrinsec al scenei cu portocalele tunisianului care şi-a dat foc şi a declanşat Revoluţia lor! Căruţa cu portocale se rostogoleşte la nesfârşit pe scări ca în scena, arhi-cunoscută şi reluată de mulţi, lui Eisenstein din Potiomkin. Realizatorul şi-a dedicat pelicula Indignaţilor din Europa, dar n-a menţionat decât Grecia şi Spania. N-o fi avut vreme să se uite la ştiri!

Dacă directorul Berlinalei se mândreşte cu implicarea festivalului în politic şi se cutremură că tot nu se ştie unde e persanul Panahi (poza lui fiind expusă pe o camionetă chiar la intrarea în Palatul unde a fost inclusiv ceremonia de deschidere), mie mi se pare că pedeapsa capitală pare a fi leitmotivul, şi în subsidiar, dantura neglijentă, ştirbii. O fi fost vreun sponsor stomatolog...

Începând cu Herzog şi condamnaţii americani, şi continuând cu Les adieux à la reine, film despre cititoarea Mariei Antoaneta (Diane Kruger, marea slăbiciune a Berlinalei, care pare mai degrabă că joacă într-o reclamă şi tot aştepţi să vezi care-i produsul), momentul cel mai izbutit fiind interpretatul celor două pe personaje din Marivaux, punctată de scărpinatul micii Sidonie, pişcată de ţânţari, mai ceva ca la Anonimul, în Delta noastră, acum câţiva ani. (Am aflat şi antidotul: ulei de lemn de trandafiri, ca de altfel şi că la Curtea Franţei era deja şic să bei catifelata cafea şi că mişunau şobolanii). Tânăra destul de naivă e cumplit de antipatică, şi în plus plină de negi, cu blefarită şi un ten care nu pare să fi trecut pe la machiaj vreodată, o strungăreaţă deranjantă şi un joc care îţi dă senzaţia că îţi face o favoare. Léa Seydoux, nu mai are nimic din misterul mult huliţilor americani. În Midnight in Paris, arată glamouros, deci se poate! Inclusiv în recentul Misiune imposibilă. Benoît Jacquot a ales pentru acest 14 iulie 1789, turnat la Versailles, varianta frustă, axată spre înclinaţiile mult comentate ale Reginei spre doamna de Polignac (Virginie Ledoyen), cu gândul probabil la publicul pe care l-ar putea aduce în sală astfel. La vizionarea de presă aplauzele au fost leşinate şi însoţite de ceva huiduieli, ceea ce s-a petrecut până acum cam la toate proiecţiile, mai puţin cele retro ruseşti! Ca să citez o replică din franţuzescul cu Bastilia, care ar trebui să dea de gândit: Mulţimea e o substanţă inflamabilă!

Aujourd'hui e o coproducţie franco-senegaleză, şi, chiar dacă nu apare pe generic ca atare, Africa e omniprezentă. Pare să înceapă bine, cu ideea că la ei unora le e dat să ştie cu o zi înainte când o să moară. Din păcate după acest enunţ, totul devine muzeul satului lor, tratat total neinteresant, cu tobe care să împrăştie spiritele rele şi spălatul (universal) al cadavrelor, ca să poată trece Pragul!

A moi seule încă un film franţuzesc - care se păzeşte să nu se creadă că ar fi inspirat de un caz real -, despre o fetiţă răpită (Agathe Bonitzer) şi ţinută ostatică ani de zile, fără a fi însă abuzată, dacă nu punem la socoteală teroarea psihică. Mama fetei eliberate (aceeaşi Noémie Lvovsky, dintre doamnele de companie ale Reginei, excelentă actriţă) este în film asistenta unui doctor venit din România, după pensionarea celui din partea locului, pe care îl cheamă Chivu (pronunţat Şivu... şi o încercare de Kivu!) În rest un fel de sindrom Stockholm pentru un monstru dezgustător, şi nici măcar înspăimântător.

În afara concursului: Jolie cu războiul din Bosnia Herzegovina, cu sârbi şi musulmani la fel de buni sau de răi, dar care cu toată străduinţa, inclusiv pe numeroasele scene hot, nu reuşeşte să tulbure, decât poate pe moment, şi să redeschidă nişte răni încă nevindecate. Omor mare la intrarea în sală, dar multe dezertări pe parcurs.

Ar mai fi tot în afara competiţiei mult aşteptatul Extrem de tare şi incredibil de aproape (cartea s-a tradus şi la noi şi erau ceva promisiuni că vine şi filmul, dar nu sunt confirmări certe). Trailerul la Montreal era simultan cu cel de la Hugo, şi devenise aproape redundant cu doi puşti orfani care caută să descifreze un mister. Scorsese este fără îndoială mai subtil ca Daldry, care a învăţat o reţetă de succes cu Billy Elliot care, de data asta, nu i-a mai ieşit la fel de bine.

Genial Max von Sydow (pe care în 2011 îl revedeam atât de tânăr la Ingmar Bergman, tot la Berlinală), bătrânul care refuză să glăsuiască, dar are un farmec nebun. Copilul care îşi caută tatăl dispărut pe 11 septembrie, e obositor fireşte cu obsesia sa pentru cifre, dar nu poate să te lase rece. Începutul cu nişte zgârie nori construiţi în pământ (ştiu că pare o contradicţie în termeni, dar cu puţină imaginaţie se poate) pentru morţii pentru care în curând nu va mai fi loc în pământ. (Deja în Japonia se pare că nu mai există cimitire, incinerarea e soluţia!) Şi în aceste clădiri urmează să ai acces la cei dragi plecaţi dintre noi (bizar e că, deunăzi când tot dădeam nişte confirmări pe Facebook şi contemplam numele, mi-a trecut prin minte, pentru o clipă, ce-ar fi să vină un mesaj şi de Dincolo!) Un scenariu ingenios la care nu poţi rămâne de piatră! Venit la 10 ani de la tragedie, aşa cum i se ceruse şi lui Eisenstein să facă o peliculă la un deceniu după Revoluţia Bolşevică. Dar despre acest eveniment, o proiecţie maiestuoasă, cu o orchestră senzaţională data viitoare!

(Prezenţă susţinută cu eleganţă de Silva Dark)