Sony Pictures are casa de producţie de film independent Sony Pictures Classics, Viacom are Paramount Vantage (o subsidiară a casei Paramount Pictures), Warner Bros. Entertainement are Warner Independent Pictures (în spatele căreia se mai află Castle Rock Entertainment şi New Line Cinema, studiouri independente cumpărate în anii nouăzeci de Time Warner), NBC Universal are Focus Features, Fox Searchlignt aparţine grupului Fox Filmes Entertainment (proprietarii 20th Century Fox), iar Disney a deţinut pînă curînd Miramax Films, apoi a cumpărat studiourile Pixar. Una dintre sarcinile acestor case e să distribuie filme din toate colţurile lumii în Statele Unite. Cealaltă sarcină e să investească în producţia de film independent american sau britanic. Întrebarea care apare imediat e cît din valorile adevăratului film independent mai sînt păstrate în producţiile în care investesc aceste mari studiouri prin subsidiarele lor. Prin prisma filmelor susţinute, singura casă care a păstrat o bună parte din aceste valori, care, aşadar, mai vorbeşte despre dark side of the moon, e Paramount Vantage, No Country For Old Men, There Will Be Blood sau Revolutionary Road fiind astfel de exemple cinematografice de prim-plan.
În The Descendants e prezent acelaşi conformism ideatic şi aceeaşi lipsă de rigoare narativă (tradusă ca respect faţă de personaje, ca raportare etică la caracterul lor de pe ecran) vizibilă în cele mai multe producţii hollywoodiene. Şi, ceea ce mi se pare cu atît mai deranjant - însă, în acelaşi timp, e simptomatic pentru filmul american de această factură -, e că acest conformism e disimulat în spatele unor situaţii care, aparent, ar fi anti-sistem (anti-establishment), dar care, în fapt, nu fac decît să răspundă situaţiilor sociale contemporane (criza economică) în formule care discută în răspăr visul american, fără să atenteze, însă, la natura sa iluzorie/ideologică.
Personajul lui George Clooney (avocatul Matt King) are statura lui Augustin din Hipona. Întors către propria neîmplinire - familia lăsată pe planul doi, după afaceri, neînţelegeri cu soţia şi cu proprii copii, de care trebuie să se ocupe acum, fiindcă soţia sa e în comă - şi faţă în faţă cu loviturile vieţii - accidentul soţiei, reacţia celor două fete, adevărurile pe care le află în ceea ce priveşte adevăratul chip al căsniciei sale -, Matt King ajunge să echilibreze balanţele familiale şi, în final, să ierte. Ceea ce îl face un adevărat sfînt.
Bineînţeles, toate aceste întreprinderi şi realizări ale personajului sînt cît se poate de umane. Iertarea, aflarea liniştii, sînt lucruri spre care tindem fără rezerve, aranjarea vieţii, găsirea liniei de plutire, ordinea în gînduri sînt stări pe care le căutăm ori de cîte ori sînt necesare.
Neajunsul se află în modul în care apar pe ecran toate acestea, prin intermediul unor personaje-caricatură (cum e Sid), sau prin personaje de carton, figuri plasate în poveste doar pentru a evidenţia o anumită latură (pozitivă) a staturii lui King, figuri care nu au posibilitatea să se apare, să răspundă pentru faptele lor (soţia sa, amantul ei, cărora autorul filmului nu le dă posibilitatea să-şi motiveze acţiunile). Din relaţia lui Matt King cu celelalte personaje, din modul în care împacă situaţiile problematice, reiese morala poveştii: că adulterul e monstruos şi că persoanele care-l comit sînt la fel, că alcoolul nu poate fi nici măcar o excepţie şi că revolta transformată în beţie e o neghiobie regretabilă, că familia e esenţială şi ar trebui avută în vedere înaintea oricărei munci sau pasiuni (un exemplu cu atît mai important acum, în timpul crizei).
Aparentul discurs anti-sistem e construit tot pe dificultăţile pe care trebuie să le depăşească Matt King. Mesajul latent al filmului e că şi persoanele care deţin averi serioase suferă şi că nu trebuie invidiate pentru statutul lor social (visul american are şi el costurile sale). Însă, la Hollywood, lucrurile nu pot rămîne neaşezate. Astfel că toţi cei răi sînt pedepsiţi - mor, nu încheie afacerile vieţii lor, în urma cărora s-ar fi îmbogăţit fără drept de apel, - iar cei drepţi şi cinstiţi se repun pe şine şi îşi dezvăluie umanitatea, iertînd pe cei care au greşit şi apărînd interesele minorităţilor. Pînă la urmă, filmul trebuia să fie şi corect politic.