Realizat după un roman publicat în 2007 de scriitorul Kaui Hart Hemmings, filmul îşi plasează acţiunea în Hawaii, loc asimilat în general cu paradisul - mai ales de către cei care nu trăiesc în el. George Clooney este Matt King, un avocat bine situat care e şi mandatarul numeroasei sale familii ce se pregăteşte să vândă un teren virgin de 25.000 de acri pe care l-a moştenit din moşi-strămoşi. Familia vrea să vândă terenul unui dezvoltator deoarece peste şapte ani îi va expira posibilitatea de a-l păstra.
Un accident nautic o trimite pe soţia lui Matt King direct în comă. (Pe tot parcursul filmului, acest personaj principal care leagă toate celelalte personaje rămâne mut şi imobil). Anticamera morţii pare să fie scurtă. Prevăzătoare, soţia lăsase cu limbă de moarte ca în cazul unui accident foarte grav să fie deconectată de la aparate.
În faţa unei decizii pe care nu o poate influenţa, eroului nu-i rămân decât două lucruri de făcut: să reînnoade legăturile cu cele două fiice pe care le-a neglijat din cauza muncii, Scottie (Amara Miller) care are 10 ani, şi Alex (Shailene Woodley) în vârstă de 17 ani. De fapt, fetelor le trec năbădăile destul de repede şi revin în echipa tatălui, ajutându-l şi fiindu-i aproape. Punct ochi, punct lovit.
Al doilea lucru pe care King îl are de făcut e să anunţe rudele şi prietenii apropiaţi de dispariţia iminentă a soţiei, invitându-i să-şi ia adio. Dar confruntându-se cu dificila fiică adolescentă, el află un adevăr care îi înmoaie genunchii şi reorientează întreg filmul - soţia sa avea un amant pe care îl mai şi iubea.
De aici încolo, preocuparea principală a eroului nu mai e starea soţiei, nici ocrotirea celor două fiice (mai ales că cea mică dădea semne vizibile de traumă), ci găsirea amantului, iar durerea pentru moartea apropiată şi regretul că mariajul n-a fost fericit cum şi-a dorit sunt înlocuite de furie şi frustrare legate de situaţia sa de încornorat.
Aceste preocupări sunt completate de aşteptarea momentului când se va încheia tranzacţia pentru vânzarea terenului, şi fiecare întâlnire cu vreun văr din comitet ne reaminteşte acest deadline - deşi emoţional nu ne implică cu nimic.
E greu de crezut că unul dintre cei mai doriţi bărbaţi de pe planetă, chiar dacă are câteva kilograme în plus, coafura pe-o parte şi pantalonii ridicaţi peste talie, poate fi înşelat pentru un cutărică (Matthew Lillard) care intenţionat are moacă de păcălici, părul cănit şi un caracter pe măsură.
Acesta e doar un aspect care face ca filmul să nu se ridice la nivelul ecoului pe care l-a creat. S-a spus despre el că face viaţa frumoasă în ciuda tragediilor, dar de fapt înaintează inconsistent pe o singură cărare, ştiind însă exact unde vrea să ajungă şi ignorând alte drumuri adiacente.
Ne dăm seama de la bun început cam unde se va sfârşi şi ce intenţionează să demonstreze. Ne prindem chiar înainte ca soţia să se accidenteze, din micul pasaj citit din off de erou. Faptul că filmul adaptează o carte l-a obligat să păstreze povestea, dar ori a preluat din ea doar scheletul dramaturgic, ori era la fel de uscată şi pe hârtie.
Că amantul este chiar cumnatul celui care vrea să cumpere terenul - şi că va beneficia din plin de pe urma tranzacţiei - e o informaţie parcă pusă cu mâna şi irelevantă, în fond, pentru ceea ce pare adevărata tramă a filmului - cum îţi iei adio de la cineva drag care te-a rănit de două ori, întâi înşelându-te şi apoi murind.
Întreaga poveste e inconsistentă. Nu era nevoie de un film de aproape două ore şi pentru că personajul central e atât de puţin conturat, el netraversând de fapt niciun proces de transformare. Matt King e de la început şi până la sfârşit un bărbat de calitate, deşi cu mici lipsuri, care şi-a neglijat soţia şi care o iartă în ultimul ceas, deşi ai impresia că ar fi iertat-o şi la începutul filmului dacă ar fi ştiut de pe-atunci că i-a pus coarne. De fapt, dacă cineva evoluează sau involuează în mod vizibil în film, aceasta e numai accidentata.
Nici eroul din About Schmidt, ursuzul văduv interpretat de Jack Nicholson, nu evolua şi nu-şi topea mizantropia, dar acolo întreg filmul se mişca în jurul lui şi îl ducea cumva cu el. Miza era alta. Aici, Alexander Payne îşi pune în mod inexplicabil ştacheta mult prea jos - deşi a făcut şapte ani de pauză - propunându-şi să livreze un soi de dramedie în care lacrimile să nu fie puţine, dar ele să fie totuşi uscate de briza unei antante pline de umanitate care irizează moartea de la final.
În coordonatele acestui deziderat, nu te mai miri că personajele iau decizii ciudate. Ca să stea faţă în faţă cu amantul şi să vadă cum o să reacţioneze când îi dă vestea accidentului, King îşi ia fetele şi petrec două zile făcând plajă şi urmărindu-l pe o altă insulă în loc să-i dea un telefon şi să stea cât se mai poate cu accidentata, pe care au lăsat-o la spital cu un machiaj sinistru pe faţă (o prietenă a machiat-o), care o face să semene deja cu un cadavru.
Având atât de puţin de jucat, George Clooney nu face prea multe iar ceea ce face nu e atât de special încât să merite o nominalizare la un premiu important. Faptul că ar putea lua în 26 februarie 2012 Oscarul pentru cel mai bun actor (a fost nominalizat şi la Globurile de Aur) se datorează mai degrabă bunei reputaţii pe care şi-a construit-o în timp la Hollywood, unde de câţiva ani nu doar joacă, ci şi regizează şi produce filme, şi care face ca aproape la orice rol principal să fie reţinut în cărţi pentru un premiu.
The Descendants e un film de mică amplitudine, de "mică respiraţie", din aceeaşi paradigmă cu Up in the Air, unde tot George Clooney interpreta personajul principal, dar acela era mult mai bine scris şi avea, în ciuda conformismului, un clenci final: eroul rămânea un outsider, schimbarea sa la faţă nu avea loc aşa cum ne imaginasem.
Aici fidelitatea faţă de materialul originar şi lipsa de inventivitate a regizorului fac ca povestea să rămână subdezvoltată şi neconvingătoare.
The Descendants
regia Alexander Payne,
cu: George Clooney, Shailene Woodley, Judy Greer, Beau Bridges, Matthew Lillard, Robert Forster.