Melodiile au fost alese dintre cele care alcătuiesc crema melodică a genului şi, deşi relativ puţine la număr (sau poate mi s-a părut mie aşa, dorindu-mi să nu se mai termine) - patru în partea întâi, patru în cea de-a doua şi două bisuri - au transformat atmosfera din Sala Mare a Ateneului într-o bază gazoasă a iubirii şi a visării (cu ochi închişi sau deschişi, după preferinţe).
Ce mi-a demonstrat mie, personal, Pablo Sáinz Villegas? Că flamenco-ul guitarristic poate însemna eliberare din lanţurile de fier ale suferinţei pricinuite tot de iubire, că această suferinţă mistuie şi arde cu flacără de nesuportat, însă din cenuşa a ceea ce a constituit factor de disperare se poate naşte licărul speranţei creative. Căci acest sânge latin se mistuie până la aşchii de durere, însă o altă iubire revigorează el alma condenada, iar acest întreg proces se repetă ciclic. Ochii închişi ai lui Pablo în timp ce ciupea iscusit corzile guitarrei şi expresia lui mai grăitoare decât paginile unui întreg roman medieval au acoperit o întreagă gamă de manifestări faciale, cu bemoluri dureroase, cu intensitatea unor note lungi şi cu veselia ritmurilor înalte de jumătate de notă.
Foc mistuitor exprimat în cadre melodice de o rară frumuseţe, interpretate excelent. Un Pablo Sáinz Villegas cuceritor, genul de bărbat pe care, dacă l-ai aduce acasă spre a îl prezenta mamei, aceasta nu doar l-ar accepta instantaneu, dar chiar şi-ar petrece timpul reflectând preocupat cum să ţi-l fure.
Ei? Judecaţi voi: